Spiritul critic

Am mai spus-o: avem voluptatea negativului. Nu ne bucurăm de nimic, dacă ni se ia dreptul de a bombăni. Pînă şi Securitatea comunistă ajunsese să înţeleagă această bizarerie naţională: tolera bombăneala privată, indignarea anonimă, grimasa discretă. Ni se cerea doar să nu facem tapaj, să nu trecem de la bombăneală la faptă. Se găseau şi printre securişti destui care să bombăne. Nu exista demnitar care, măcar o dată pe zi, să nu-şi dea ochii peste cap excedat, arătînd, semnificativ, în sus, în timp ce, cu cealaltă mînă, invita la tăcere, de frica microfoanelor. Românul e cîrcotaş: cînd e rău, pentru că e rău, cînd e bine, pentru că nu e chiar aşa de bine; nu e el omul care să aţipească, suficient, în mulţumire de sine; nu e el omul care să se lase înşelat de aparenţe. Stăm rău! Slavă Domnului! E mai rău fără rău! Cînd lucrurile intră în ordine, viaţa nu mai are nici un haz. Comentatorul român, fie el jurnalist, politician sau simplu alegător, are mereu ceva de obiectat: e prost dispus şi sceptic. Îmi spun mereu că e normal să fie aşa, după atîţia ani de obidă mută şi de literatură omagială. Uneori însă poftesc la un dram de bucurie genuină, la un mic efort de luciditate pozitivă. Pentru că bombăneala încetează, adesea, să mai fie un joc dialectic, un condiment acid al convivialităţii. Ea devine un viciu. Ca mai toate viciile, şi viciul acesta rezultă din supralicitarea unor virtuţi. Mai întîi, spiritul critic e resimţit ca simptom al inteligenţei. Numai proştii sînt mulţumiţi. Dacă se discută ceva, orice, iar dumneata, în loc să-ţi dai cu părerea iritat, în loc să combaţi energic, te arăţi conciliant, înclinat să vezi partea bună a lucrurilor se cheamă că eşti sărac cu duhul, nătîng, adormit. (Ori poate mai rău: vîndut guvernului!) O minte trează e o minte în ebuliţiune: disecă, retează, condamnă. Inteligenţa e, prin definiţie, un "ce" nervos, o voce irepresibilă care strigă din rărunchi, la tot pasul: "Aşa nu se mai poate!". Degeaba eşti inteligent, dacă nu eşti mai inteligent decît ceilalţi, decît "dumnealor". Degeaba eşti inteligent dacă nu eşti supărat şi agresiv. O altă prejudecată asociază spiritul critic cu gîndirea independentă. Obiectez, deci nu mă las înregimentat! Nu merg cu turma, nu mă las păcălit, nu ader la opiniile altora. Nici o doctrină nu mă intimidează, nici o autoritate nu mă inhibă. Judec "cu capul meu". Sînt obiectiv. Nu mă reprezint decît pe mine. Aş fi totuşi nedrept dacă aş pretinde că această formă de derapaj logic e strict autohtonă şi strict contemporană. Deschid Istoriile lui Tacitus, la cartea întîi, şi ce citesc? "Pe cît de uşor este respins scriitorul care linguşeşte, pe atît cel care denigrează şi urăşte este ascultat cu plăcere; şi asta pentru că adulaţiei îi este asociată fapta ruşinoasă a servituţii, în timp ce denigrarea dă aparenţa unui spirit independent." Care va să zică, avem de-a face cu o situaţiune strămoşească: publicul preţuieşte mai mult spiritul critic decît spiritul acomodant. Autorul acestor rînduri nu se exclude din clubul bombănitorilor. Şi el, ca toată lumea, se complace, uneori, "să dea cu zacherlina-n proşti". Dar cine ar mai sta să-l asculte, dacă s-ar lăsa toropit de speranţă?! (articol apărut în Dilema, nr. 234, 18-24 iulie 1997)