Spectator la un proiect de ţară
„O mare deziluzie“, „un exerciţiu de imagine în care cineva vrea să îşi asume şi să confişte această idee“, „suport retoric pentru campania de legitimare a lui Cioloș drept premier la toamnă“, „o camuflată strategie de continuare a guvernării prin pîrghii cotroceniste“; și toate acestea, evident, sub semnul „dezinteresului pentru viitorul Ţării, pe care îl manifestă tehnoslugile lui Cioloş, cu el în frunte“. Nimic surprinzător în aceste reacții publice care au urmat prezentării proiectului de țară „România competitivă“. Au fost și cîteva comentarii binevoitoare, precum și unii care au fost doar rezervați, afirmînd că totul e prea abstract și/sau încă nelămurit pentru a-și putea face o opinie. Au existat apoi, bineînțeles, și soluții oferite din vîrful buzelor. Victor Ponta, de pildă (altminteri în continuare mîndru că este român), a afirmat că Guvernul Cioloș (altminteri vîndut străinilor, după cum se știe) „ignoră singurele două surse serioase de investiţii şi dezvoltare: fondurile europene şi investiţiile chineze“. Dar cea mai asurzitoare reacție a fost tăcerea: după pauză, în micuța sală de la Parlament unde președintele țării, prim-ministrul și guvernatorul BNR anunțaseră proiectul de țară, nu mai era mai nimeni, jurnaliștii ieșiseră deja la o cafea, iar operatorii vorbeau între ei despre fotbal. Și nici în săptămîna care a urmat nu am observat vreun interes real pentru acest proiect, atitudinea dominantă fiind acel veșnic „Las’ că știm noi!“. Oare chiar știm?…
Nu vă așteptați la revelații oculte, nici eu nu știu ceva în plus față de ceea ce se putea vedea la fața locului. Dar despre ceea ce am văzut cu ochii mei pot să-mi fac o părere. Și iată cam ce se putea vedea cu ochiul liber, dacă aveai răbdarea și dispoziția să citești puțin printre rînduri:
● Proiectul de țară „coordonat de președintele țării“ nu este coordonat de președintele țării – chiar dacă acesta este cel care i-a cerut inițial lui Cioloș un astfel de proiect;
● Nu a fost însă doar un proiect, au fost două. Invitată să facă parte din echipa strategică, Academia Română, cu tot cortegiul său de institute, avea propriul său proiect, început cu ani în urmă și închinat acum, cu reverențele de rigoare, Înaltei Porți a Cotrocenilor. Cu tot respectul cuvenit (deși al meu este cam reținut și selectiv), trebuie să spun că nu am înțeles nimic. Iar ceea ce am înțeles nu‑mi pot permite să spun tocmai din acest rest de respect pentru instituția academică. Despre acest proiect a scris însă Radu Crăciun. Eu îmi voi permite doar să adaug un mic detaliu: pentru mulți dintre cei de față era destul de clar că, politic vorbind, cele două Palate s-au retras discret fiecare în propriul proiect, luna de miere continuînd doar de ochii lumii;
● Ceea ce s-a prezentat a fost un proiect „de consens național“, nu în sensul vreunui consens politic real (care nu va fi obținut niciodată), ci în cel al „stilului Cioloș“ – de a ține cont de toți și de a nu supăra pe nimeni. Și, într-adevăr, toate echipele de lucru care au fost consultate se puteau regăsi, într-un fel sau altul, în textul final, chiar dacă analizele și sugestiile lor au fost extrem de diverse și uneori contrare. Și aceasta datorită unei extraordinare munci de colectare, traducere și sinteză a invizibilului Costin Borc și a extraordinarei sale echipe, despre care nimeni nu va ști niciodată nimic;
● Tocmai din acest motiv însă, formulările proiectului sînt adesea extrem de „consensuale“, aducînd a limbaj de lemn european. La prima vedere, impresia onestă chiar este aceea că proiectul de țară nu spune nimic fundamental nou. Este necesară deci și o lectură „printre rînduri“;
● La o astfel de lectură, cîteva lucruri apar cu suficientă pregnanță. Iată doar cîteva: a) este vorba despre o viziune proprie și postaderare – a subliniat Cioloș. Banal la prima vedere, dar nu este așa, căci este singurul punct la care președintele Iohannis a reacționat, atenționînd Guvernul că „trebuie introdusă dimensiunea europeană“. Limbajul diplomatic nu mai trebuie tradus în acest caz; b) este un proiect „de dezvoltare ancorat în realitățile României“. Tot limbaj de lemn, la prima vedere. Doar că „nu orice creștere e dezvoltare“, a mai amintit prim-ministrul și, mai ales, nu orice promisiune de mai bine este și realizabilă. „Cine se așteaptă ca acest proiect să rezolve toate problemele României va fi deziluzionat“ – a precizat, în cunoștință de cauză, și Valentin Lazea, economistul-șef al BNR; c) Costin Borc a subliniat apoi două dintre principiile strategice care stau la baza acestui proiect: accesibilitatea și interconectarea. Sună și ele prea generic. Dar accesibilitatea înseamnă, în mod concret, debirocratizare, digitalizarea administrației publice, accesul la tot ce înseamnă proprietate prin încheierea cadastrului – adică tot atîtea lucruri pe care nici un om politic, mare sau mic, nu și le dorește. Iar interconectare nu se rezumă la infrastructură de transport și comunicații, ci și la interconectarea tuturor bazelor de date ale instituțiilor publice, la conectarea celor „două Românii“, a satelor pierdute cu restul țării, a bătrînilor cu societatea, a tuturor categoriilor deconectate ale României cu restul lumii;
● Bine-bine – veți spune –, asta e teoria, dar știm că practica ne omoară. „Ce conține acel program nu prea se știe“ – a afirmat și fostul prim-ministru Victor Ponta. Ba se știe! A prezentat, cît se poate de precis, Victor Lazea: există 16 domenii prioritare, defalcate în 41 de obiective cuprinzînd 90 de măsuri concrete, și există un calendar de demarare a lor. Toată povestea costă, între 2016 și 2020, 10,5% din PIB, 2/3 din această sumă fiind deja în bugetul ministerelor. Mai mult, toate aceste măsuri nu au fost scoase acum din burtă, ci se regăsesc de la începutul anului pe site-urile ministerelor de resort. Problema este doar aceea de coordonare și prioritizare – adică exact ceea ce constituie menirea unui proiect de țară.
Ceea ce nu face acest proiect de țară, din slăbiciune sau din prudență, este să propună ferm un set strategic de obiective de atins pe termen mediu și lung. Dar le-ar fi acceptat cineva în cele cîteva luni de guvernare rămase? Însă ceea ce face – sau își propune să facă – este să ofere mijloace de deblocare a unor resurse captive: nu vă putem ajuta să ajungeți la țintă, dar încercăm să reducem din piedicile care vă stau în cale pentru a deveni „competitivi“. Premierul Cioloș nu-și propune să planteze o pădure, ci doar să asaneze, pe cît poate, o mlaștină…
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.