Somn uşor, minister!

10 noiembrie 2005   SITUAȚIUNEA

În fiecare an al obositoarei noastre tranziţii, anunţarea subvenţiilor pentru cărţi şi reviste acordate de către Ministerul Culturii a stîrnit discuţii interminabile în lumea culturală. Irelevante, într-o bună măsură, din perspectiva cititorilor (pentru care, pe bună dreptate, singurul lucru relevant este dacă citesc o carte sau o revistă bună), aceste discuţii au consumat o mare cantitate de neuroni ai redactorilor şi editorilor: de ce se subvenţionează X şi nu Y, de ce editura cutare a primit mai mult decît editura cutărică etc. În timpul "Guvernului Adrian Năstase" (parcă asta era formula oficială), spiritul afacerist mărunt şi "ideea de tun" au pătruns şi în domeniul subvenţiilor pentru cărţi: membrii comisiei au aprobat finanţarea volumelor lor sau ale unor persoane importante din minister, reviste ilizibile ale "prietenilor" au primit sute de milioane, în timp ce reviste bune au căpătat, de ochii lumii, o nimica toată ş.a.m.d. De-a lungul anilor, subvenţionarea culturii scrise s-a dovedit doar un mod de a împărţi sărăcia: ministerul n-a avut niciodată o strategie sau o politică limpede în acest domeniu. Noi, cei de pe margine, am privit spectacolul an de an, am comentat, iar caravana şi-a văzut de drum. S-a întîmplat ca anul acesta să fac parte din comisia cu pricina, aşa încît am şi o perspectivă din interior. Nu voi spune cine, ce, cît şi de ce (căci lucrările comisiei sînt confidenţiale), dar nu cred că încalc principiul confidenţialităţii dacă transcriu aici impresii şi dacă exprim opinii despre "spiritul subvenţiei la români". Un spirit ale cărui "victime colaterale" sînt, adesea, tocmai cititorii. În lipsa unor politici culturale coerente, editorii cer subvenţie pentru orice, doar-doar vor împuşca francul de la Stat. De exemplu, au existat cereri de subvenţie pentru cărţi de basme ori pentru poveştile lui Creangă. Or, acestea sînt cărţi care merg bine: dacă un editor nu e în stare să facă rentabilă o carte de poveşti, atunci trebuie să se lase de meserie. S-au cerut subvenţii pentru reeditări ale unor volume care zac cu zecile de exemplare prin anticariate, ceea ce arată cel puţin o necunoaştere a pieţei de către editorii cu pricina. Apoi, sumele solicitate erau uneori lipsite de orice bază şi sugerau "mersul la plesneală", poate pică ceva: pentru un volumaş de 200 de pagini, unii editori cereau cifre uriaşe, din care se puteau scoate 4-5 cărţi. În sfîrşit, nu mi se par lipsite de relevanţă "stilistica" şi "protocolul" solicitărilor. Au existat cereri scrise de mînă, pe o foaie A4, şi semnate indescifrabil, prin care se solicita subvenţionarea unei reviste de cultură, ceea ce mi se pare lipsit de respect: să ai pretenţia că scoţi o revistă culturală, dar să nu fii în stare să prezinţi o cerere scrisă decent e descalificant. Mulţi dintre solicitanţii de subvenţii pentru reviste nu au pus "la dosar" nici măcar un exemplar din produsul lor publicistic, de parcă ministerul şi comisia ar fi trebuit să ştie tot ce mişcă. (Aici e la mijloc şi o inabilitate a ministerului, care nu le pretinde de la bun început solicitanţilor o variantă-standard de dosar: stăm prost cu formularele, cultivăm inefabilul pînă şi în birocraţie). În fine, au mai existat şi cererile năstruşnice: s-au solicitat subvenţii pentru reviste de epigrame sau chiar de planorism. În postmodernitate, totul e cultură... În schimb, sînt nevoit să anunţ cu regret şi în cunoştinţă de cauză că ediţiile critice sînt pe moarte: nimeni n-a cerut bani pentru aşa ceva. Şi asta într-o cultură în care şi ceea ce s-a făcut pînă acum se datorează mai degrabă unor pasiuni personale decît unor eforturi instituţionale: avem o ediţie Rebreanu pentru că Niculae Gheran s-a "încăpăţînat" să o facă, avem cîteva volume din ediţia Blaga datorită competenţei profesorului George Gană ş.a.m.d. De editarea critică a lui Iorga nu s-a apucat nimeni, din cîte ştiu, iar despre autorii "de raftul doi" ce să mai vorbim... Aici ar trebui să funcţioneze politicile culturale coerente: în loc să împartă sărăcia în felii subţiri, de subzistenţă, Ministerul Culturii ar trebui să elaboreze o strategie pe cîţiva ani care să stimuleze încheierea ediţiilor critice începute şi iniţierea altora noi, astfel încît, în timp, acest gol ruşinos al patrimoniului nostru cultural să fie umplut. Altminteri, lamentările anuale provocate de subţirimea bugetului culturii sînt sublime, nimic de zis, vorbele patetice ("vom ajunge o ţară de analfabeţi" etc., etc.) sînt şi ele utile întru calmarea nervilor, dar ar fi mult mai folositoare nişte politici culturale clare, cu obiective precise. Mă tem însă că Ministerul Culturii nu e capabil să elaboreze aşa ceva, iar din partea editorilor nu vor fi presiuni în acest sens: lumea culturală românească s-a obişnuit cu "ritualul" tăierii anuale a tortului bugetar în felii mici, să ajungă la fiecare un pic, măcar de gust... Acum, comisia a decis, iar peste zările ample şi luminoase ale culturii se lasă, greu, întunericul bugetului (0,15% din PIB). Ţie, cititorule, nu-ţi rămîne decît să te afunzi în lectura unei cărţi subvenţionate. Dar să ştii că banii aprobaţi de comisie au făcut un drum lung şi greu, presărat cu hîrtii şi semnături, după cum urmează: un consilier - direcţia juridică a Ministerului Culturii - înapoi la consilier - direcţia buget-finanţe (aviz) - Ministerul Finanţelor Publice (aviz) - înapoi la ministrul Culturii (semnătură) - înapoi la direcţia buget-finanţe - iar la consilier - iar la Ministerul Finanţelor Publice - iar la ministrul Culturii (semnătură şi ordin al ministrului) - editorul solicitant de subvenţie. Lectură plăcută, cititorule! Somn uşor, minister!

Mai multe