Soluții de la intelectuali

7 aprilie 2011   SITUAȚIUNEA

Citesc tot mai des în ultima vreme – în comentariile unor jurnalişti sau în intervenţiile unor „simpli“ forumişti – invitaţii, solicitări ori adevărate somaţii ca intelectualii să „nu mai stea pe margine“, să nu se mai mulţumească doar cu statutul de comentatori, ci „să dea soluţii“. Să se implice. Să scoată ţara din mizeria morală. Să-i lămurească pe oameni ce e de făcut cu „clasa politică“ mediocră, cu brambureala guvernamentală care nu ne scoate din criză, cu Băsescu, fără Băsescu – în fine, să facă bine intelectualii şi să-şi asume rolul de călăuze pentru cei mulţi. Am întîlnit această idee – spusă într-un fel sau altul – la oameni de bun-simţ şi de bună-credinţă, care au convingerea sinceră că numai nişte minţi luminate pot da ideile salvatoare care să ne readucă speranţele. Probabil că nu este decît (încă) un semn al dezorientării şi al neîncrederii în politică, în societate, în capacitatea liderilor politici (indiferent de culoare) de a lua deciziile potrivite. Dar cred că este şi o mostră de întîrziere într-un fel de premodernitate nedesăvîrşită la timp. Programul iluminist de educare a maselor a trecut, azi, „în popor“, iar din rîndurile sale se ridică voci care le cer intelectualilor să fie, într-un fel, nu doar oameni ai inteligenţei, dar şi ai soluţiilor practice. Mă tem însă că dorinţa e tîrzie şi neadecvată. La începutul anilor ’90, a mai existat o dezbatere despre implicarea intelectualilor în politică, singurul său rezultat fiind constituirea a două tabere ireconciliabile: cei care credeau că e nevoie de intelectuali militanţi, activi şi vigilenţi, şi cei care considerau că intelectualii ar trebui să se bucure de libertate şi să-şi vadă de creaţiile lor. Dintre intelectualii cu o anume notorietate care s-au angajat la propriu în politică unii au „eşuat“ în sistem, alţii s-au retras şi au revenit la treburile lor. Fiecare a plătit preţul său, dar, în ansamblu, probabil că lumea de după 1989 s-ar fi maturizat mai greu fără aceste forme de implicare.  

Acum însă a le solicita intelectualilor (aşa, în general) să se implice în politică ori „să ofere soluţii“ trădează un anumit mod de a gîndi, încă, în „clase sociale“ şi de a aştepta ideile salvatoare de la o asemenea clasă considerată, implicit, mai înzestrată decît celelalte. Asta cînd solicitarea nu e un mod indirect de a le reproşa „intelectualilor“ (tot aşa, în general) excesul de critică, obiceiul de a comenta bombănind, „statul pe margine“. Uneori, a spune „în loc să staţi pe margine şi să criticaţi, daţi soluţii şi implicaţi-vă!“ pare o transpunere în limbaj ceva mai elevat a vechiul slogan muncitoresc-mineresc din iunie 1990: „Noi muncim, nu gîndim!“. Spune şi asta ceva despre „mişcarea spiritului public“ în ultimii 20 de ani... 

Numai că această reîntoarcere (cu bună-credinţă, cu speranţă, uneori cu năduf sau pur şi simplu cu o pornire cîrcotaşă) către intelectuali, de parcă ţara ar avea brusc nevoie de o nouă generaţie paşoptistă, nu face decît să sublinieze criza de identitate şi de încredere a publicului în societatea la a cărei construcţie a pus, cum-necum, umărul, de 20 de ani încoace. Wolf Lepenies argumenta, încă de la începutul anilor ’90 (în cartea Ascensiunea şi declinul intelectualilor în Europa, tradusă la noi în 2005), că Havel, Michnik, Geremek şi alţi cîţiva mari intelectuali din ţările est-europene au fost ultimii din „specia“ lor, cei din urmă eroi ai unei anumite forme de angajament public. Lumea s-a schimbat enorm între timp şi contribuţia intelectualilor la „binele public“ este pusă în discuţie de-a lungul şi de-a latul Europei. Însăşi noţiunea de intelectual s-a modificat. Chiar dacă peste tot există încă figuri remarcabile de intelectuali publici – care pun în circulaţie idei generale, care apără valori, care susţin idealuri – vremurile noastre îi cultivă mai degrabă pe experţi şi tehnocraţi, pe cei care au soluţii pragmatice în domenii bine delimitate. Sau, în locul intelectualilor „generalişti“ (care luminează lumea cu ideile lor), au fost consacraţi de curînd – printre altele, de topul revistei Foreign Policy – gînditorii globali, ale căror idei au şi o componentă practică, o soluţie, un plan de „implementare“ şi nişte efecte asupra societăţii. În topul realizat de FP anul trecut, primii doi global thinkers sînt Warren Buffet şi Bill Gates (for stepping up as the world’s states falter), iar parcurgerea listei arată un amestec de oameni de afaceri, politicieni (foşti şi actuali), bancheri, generali de armată, diplomaţi, economişti. Abia dacă găsim doi sau trei care s-ar potrivi „vechii“ definiţii a intelectualului. S-ar părea că, în lumea de azi, soluţiile vin de la oameni care au idei simple, clare şi – mai ales – cu mize sociale durabile. Intelectualii „de tip vechi“ – denumiţi în ultimele decenii, după o formulă lansată în SUA, şi „intelectuali publici“ – rămîn, inevitabil, „doar“ comentatori, critici, chibiţi, apărători ai valorilor morale şi altele, dar nu mai reprezintă nicăieri factorul de schimbare. S-ar părea că, din nou, sîntem cu un pas în urmă, căci de la „ai noştri“ se aşteaptă soluţii imediate pentru ieşirea din criză, pentru schimbarea clasei politice, pentru însănătoşirea morală. Vestea bună este că – s-ar părea – această reîntoarcere spre intelectuali ca sursă de îmbunătăţire (sau normalizare) a societăţii sugerează că încrederea în ei revine – sau rămîne – la cote satisfăcătoare. Aşa să fie? Vom vedea.

Mai multe