Soluţia eroului salvator…

23 octombrie 2013   SITUAȚIUNEA

La sfîrşitul anului 1995, un domn din Bucureşti mi-a trimis, la Dilema, o scrisoare emoţionantă cu privire la alegerile ce urmau să aibă loc în anul următor. Domnia sa nu mai voia repetarea preşedinţiei lui Ion Iliescu şi nu credea în şansele lui Emil Constantinescu, de care, de altfel, se declara – în chip profetic – dezamăgit. Îmi cerea, în consecinţă, să conving un intelectual de vază al ţării să intre în luptă, să se lase animat de un salutar simţ al datoriei şi să pună umărul – cu sacrificiile de rigoare – la salvarea naţiei, într-un moment în care toate orizonturile par închise. Am răspuns cititorului nostru printr-un articol apărut în gazeta noastră, în februarie 1996. Mi se pare oportun să reiau, după 17 ani, cîteva dintre opiniile mele de-atunci, cu gîndul la ce se întîmplă astăzi pe scena noastră politică şi în sufletele oamenilor.

Ceea ce încercam să transmit interlocutorului meu era scepticismul meu cu privire la „reţeta“ (bine intenţionată şi responsabilă) a unui personaj „providenţial“, capabil să ne salveze. Îl invocam pe Gabriel Liiceanu care, într-o emisiune televizată, vorbise despre infantilizarea impusă populaţiei autohtone de regimul trecut. Fusesem învăţaţi să ne supunem autorităţii „paterne“ a unui „conducător“ infailibil, iar această meteahnă ni s-a transmis şi după Revoluţie: numai că, după ghinionul istoric al unui „tătic vitreg“, ne doream, acum, un „tătic bun“, mîntuitor. Am adăugat că ne-am obişnuit, cu oarecare naivitate, să ne evaluăm opţiunile după plauzibilitatea lor în limitele categoriei sociale, sau ale grupului „ideologic“ din care facem parte. Din faptul că X e preţuit de telespectatorii unor emisiuni de cultură, de cîteva zeci de mii de cititori sau de o anumită secţiune a intelectualităţii, tragem prea repede concluzia că insul cu pricina ar putea cîştiga, mîine, voturile întregii ţări. Or, dacă vrem să fim realişti, trebuie să ne întrebăm ce se întîmplă în „România profundă“, dincolo de „consensul“ aşa-zişilor oameni „de bine“. Trebuie să ne întrebăm cum se votează la Tecuci, la Prundul Bîrgăului, la Adunaţii Copăceni, la Bulbucata, Beclean, Ucea şi Simeria. Cîte uzine ar ieşi în stradă pentru a-l susţine pe marele candidat, cîţi ţărani l-ar aclama în căminele culturale săteşti? Mai mult: cîţi dintre cei care îl admiră intelectualmente ar vota pentru el şi în plan politic?

Dar să zicem că evoluţia favorabilă a conjuncturilor ar arunca în aer toate obstacolele şi l-ar propulsa pe candidatul nostru în postul suprem. Ei bine, aici intervine componenta decisivă a scepticismului meu. Nu cred că ne vom salva vreodată, cîtă vreme vom conta numai şi numai pe apariţia unui salvator misionat. Nu ne vom salva, cîtă vreme vom delega toată răspunderea salvării pe umerii unui „erou providenţial“ care să ne ducă de mînă în Paradis. Vom rămîne bolnavi, sufleteşte şi socialmente bolnavi, atîta timp cît vom aştepta mereu să vină cineva – întotdeauna altcineva – care să ne facă fericiţi. Nu e destul să ne dăm votul în chip adecvat, să „mergem pe mîna“ unuia sau a altuia, să lăsăm trebile ţării în sarcina cîte unui mare terapeut în halat alb. Trebuie să cerem ceva şi de la noi înşine: să ne trezim, să ne schimbăm, să intrăm în ritm. Să construim instituţii solide, să respectăm legile, oamenii şi buna-cuviinţă. Să fim hipercompetenţi şi hipercorecţi pe lotul care ne revine, să ne purtăm cordial unii cu alţii, să nu mai răcnim, să nu mai aruncăm gunoiul în stradă, să ţinem curate closetele publice şi să vorbim frumos româneşte. Nu „intelectualii“ trebuie să salveze ţara, ci toţi cetăţenii ei. Avem nevoie de douăzeci de milioane de români care să-şi pună „halatul alb“ şi să-şi mobilizeze inteligenţa, imaginaţia şi buna dispoziţie pentru a se salva. Că ar fi bine ca ei să-şi aleagă şi un reprezentant pe măsură e adevărat. Dar nu un reprezentant care să le preia grijile, ci unul care să le distribuie echitabil, potrivit priceperii fiecăruia, oferind doar suportul moral necesar. Un preşedinte singur e la fel de rău ca un preşedinte slab. Mentalitatea noastră, conform căreia „a merge pe mîna cuiva“ e tot ce putem face, produce, în serie, dezamăgiri. Riscăm să fim mereu dezamăgiţi de cei pe care îi mandatăm cu puteri şi răspunderi supreme. Dar pentru a începe să urcăm, trebuie, mai întîi, să fim dezamăgiţi de noi înşine şi să cerem de la noi ceea ce, cu prea multă uşurinţă, cerem de la alţii, oricît de sus plasaţi în stima şi admiraţia noastră.  

Mai multe