Socrate și cămara goală
Am rîs de ei superiori și chiar am tins să-i privim cu dispreț suveran pe cei care, în zilele trecute de coronavirus, au luat cu asalt supermarket-urile, golind rafturile de făină, mălai și conserve. Am văzut și am auzit apoi la televiziuni cohorte de inși – de la oficialități pînă la medici și experți în psihologie – tot explicîndu-ne că n-avem de ce ne teme, că panica e fără rost și că gestul de a ne aproviziona cu mult peste limita consumului curent e absurd, ba chiar arată egoism și lipsă de spirit cetățenesc. Unii moraliști i-au certat pe panicarzi că se gîndesc numai la stomac, alții le-au reproșat că n-au golit rafturile cu săpunuri și articole de curățat, cînd se știe că igiena e cea mai bună apărare (și singura, deocamdată) împotriva coronavirusului. Neconvingător.
Căci să recunoaștem deschis că am avut și noi un anume imbold de a-i urma: la urma urmelor, ce era rău dacă mai cumpăram două kile de făină, trei de mălai și mai adăugam două-trei cutii cu paste? Ce, strică să ai și cîteva conserve în plus? Că, deh, nu se știe niciodată, cu carantinele astea… ăștia pot să te lase să flămînzești! Așa că de ce nu ne-am dus?
Cu atît mai mult cu cît panica e perfect naturală. Ține de legea firii și a asigurat victoria speciei noastre. Multe sute de mii de ani, omul și strămoșii semiumani ai acestuia au fost vînători-culegători. A aduna, a strînge, a culege orice lucruri comestibile – și mai ales atunci cînd simțeau o amenințare – făcea parte din instinctul de supraviețuire al speciei. E de crezut că cei care se panicau mai tare din cine știe ce motiv și adunau cît mai multe fructe sau rădăcini comestibile au supraviețuit în număr mai mare, ei și copiii lor, astfel încît nu-i deloc de mirare că noi, urmașii lor îndepărtați, păstrăm același instinct. În schimb, cei mai delăsători ori cei prea curajoși au flămînzit și au pierit, nelăsînd descendență. Așa că avem panica înscrisă în ADN-ul nostru, precum avem și instinctul de a fi egoiști, de a ne îmbulzi ca să apucăm primii ce se dă la tejghea, imboldul de a ne călca în picioare ca să ne înfigem în față; nimic mai natural, așadar, decît a da ascultare acestor instincte de supraviețuire și, aș adăuga, e o prostie să nu le dai ascultare, chiar dacă locul de manifestare nu mai e savana, ci supermarket-ul.
Și atunci, de ce totuși n-am dat curs binefăcătoarei panici? De ce nu ne-am luat după chemarea salvatoare a genelor? Fiindcă, curios, ne-a fost rușine. (Un sentiment profund antinatural.) „Dacă ne întîlnim cu o cunoștință“, ne-am zis îngrijorați, „ba chiar poate cu un amic? Aoleu, o să ne vadă cu coșul plin de mălai!“ „Știi“, o să bîiguim atunci în chip de scuză, „tocmai ne vine un musafir din provincie și ne-am trezit cu cămara goală.“ „Înțeleg, înțeleg“, va chicoti sardonic amicul, încercînd să ne bareze cu corpul vederea asupra propriului cărucior, plin ochi cu ape, cît să adapi o herghelie. „Și la noi e un botez în familie, știi, finul verișoarei mamei, care… Că doar nu-ți închipui că eu sînt ca speriații ăștia, să mă panichez…“ „Vai, dragă, se poate să cred așa ceva?“, vom zice, mulțumiți că l-am dibuit pe amic. Sau poate, rușinați amîndoi unul de altul, ne vom face că nu ne-am văzut, chipurile prea absorbiți de spectacolul paranoiei din jur. Vom fi precum hoții care se surprind reciproc la un furt și pretind că se ignoră reciproc. Dar ne temem că „legea tăcerii“ nu va funcționa la el. Dacă ne pozează pe ascuns opintindu-ne la cărucior și ne postează pe Facebook, să rîdă toți? E în stare, nemernicul! Așa că ar trebui să-i fac o poză înainte! Clic!
Dar încă mai rău ar fi dacă ne-am întîlni cu unul dintre studenții noștri. Ăștia n‑au fereală în a vorbi pe șleau: „Vai, domnule profesor, și dumneavoastră aici!“, ar exclama studenta, fericită că ne-a prins în flagrant de panică. Noi am mormăi ceva și, simțindu-ne ca descheiați la șliț, am încerca să ferim căruciorul de privirile indiscrete ale dînsei. Degeaba. „Recunosc că nu m-am așteptat să vă întîlnesc, știți, așa, cu asta, în sfîrșit…“, ar zice fata, arătînd mustrător spre cărucior. „De ce, domnișoară?“, am zice pe un ton de autoritate, „un prof nu-i om, să aibă nevoi? Crezi că noi trăim cu cărți?“ Va relua, un pic încurcată: „Nu, nu, dar după lecția de ieri cînd ne-ați vorbit așa frumos de Socrate… cum a stat în loc după bătălia aia, fără să fugă, singurul dintre soldați, ba l-a mai și salvat de la moarte pe prietenul lui – Alcibiade era? –, aș fi crezut că… Dar, ce-i drept, aia a fost demult…“
Adevărat, aia a fost demult. Socrate a murit înaintea erei noastre. Înaintea tuturor erelor noastre. Și atunci, cum să ne fie rușine de un mort? Pînă la urmă, cu amicul, cu vreun student, cu o cunoștință ne-am putea totuși întîlni. Sau cu cineva care ne-a văzut la televizor și ne ține minte. Sau cu un vecin. E de înțeles rușinea de ei. Sînt vii, de aici și de acum. Vorbesc, clevetesc și dau clicuri. Ne-am putea pierde din prestigiu, ar putea avea de suferit imaginea, lustruită la greu. Ne-ar bîrfi toți nesimțiții și ipocritele pe rețele. Are sens așadar să evităm situația stînjenitoare. Dar Socrate? Doar nu ne putem întîlni cu mortul la supermarket, așa încît să ne fie rușine de el! Chiar că e absurdă rușinea asta, haide să fim serioși!
Nu sîntem serioși. De asta am rămas cu cămara goală.