Societăţi în trafic
Dacă „o societate într-o farfurie“ a devenit de mult un soi de slogan al antropologiei alimentaţiei, capabilă să-ţi spună cine eşti după ce (şi cum) mănînci, descifratul unei societăţi după cum circulă în trafic nu a pasionat, se pare, pe nimeni în mod sistematic. Şi asta chiar dacă nu există turist care să nu se întoarcă acasă cu observaţii despre traficul „de acolo“.
Pe mine personal m-a fascinat însă totdeauna această lume, cu practicile şi limbajele sale sui-generis. Cînd am timp în trafic, îmi fac deci micile mele „anchete sociologice“ şi, uneori, comparaţii interculturale ad-hoc. Ele spun mai mult decît se crede despre societăţile respective, de la legalitate şi anomie la gradul şi tipul de încredere. Am putut constata astfel, speculativ empiric, faptul că la o extremă se află sisteme de trafic – şi deci de societăţi – bazate pe încrederea formală în reguli precise şi respectarea strictă a acestora, în timp ce la extrema cealaltă se află sisteme de trafic aparent haotice, bazate pe interacţiuni şi încredere interpersonale, care se reglează „din priviri“. Pe undeva, diferenţa dintre acestea este similară cu aceea dintre societăţi ale scrisului, încrezătoare în text, şi societăţi orale, adaptate la context şi comunicînd, în speţă, printr-un sistem întreg de semne „de la om la om“. Ambele sînt funcţionale, dar, în mod paradoxal, cele haotic „orale“ pot fi, uneori, mai sigure. Un studiu relativ recent despre centura de siguranţă pare să confirme acest lucru: procentul accidentelor mortale – constată studiul – este ceva mai mic în societăţile unde folosirea centurii de siguranţă nu este obligatorie. Explicaţia? Purtarea centurii de siguranţă îţi oferă un sentiment inconştient de siguranţă, care te face să fii relativ mai puţin vigilent, în timp ce lipsa acesteia îţi induce o atenţie şi responsabilitate sporite. Dar îmi aduc aminte şi de angoasele mele de european care vrea să traverseze o stradă în India, în mijlocul unui trafic haotic pentru mine, dar pe care ei îl reglau perfect „din priviri“. Cîtă vreme sînt consecvente cu ele însele, ambele sisteme par să funcţioneze.
Zilele trecute a trebuit să traversez Bucureştiul, avînd însă mult timp la dispoziţie. Nu m-am grăbit deci, nu am claxonat şi nu m-am enervat, ca de obicei, ci am lăsat vreo două maşini să intre de pe o stradă laterală unde aşteptau de minute bune, i-am făcut loc unei alteia care tot încerca să iasă dintr-o parcare şi nu am accelerat atunci cînd un vecin de trafic a încercat să treacă de pe banda din dreapta pe cea din stînga. Toţi mi-au mulţumit instantaneu, clipocind îndelung cu luminile de avarie. Nimic nou, e un lucru ştiut, fac şi eu la fel – cînd mi se oferă ocazia... Şi totuşi, o fi chiar aşa de „firesc“? – m-am întrebat eu brusc. Drept care, de cum am ajuns acasă, mi-am început mica mea anchetă internaţională: există şi în ţara voastră această practică? – mi-am întrebat eu amicii de prin Europa.
Bulgaria, Serbia şi Grecia au răspuns prompt: evident, şi la noi se face la fel! Prietenul din Italia mi-a răspuns că şi la noi există aşa ceva, este firesc să mulţumeşti (cu luminile, un cuvînt, sau un zîmbet); e puţin altceva, totuşi. În Franţa, pas très souvent mais oui, ça arrive. În Anglia, never heard about, poate un semn cu mîna în cazuri excepţionale. O colegă din Austria mi-a confirmat că nici în Viena nu se foloseşte acest semn de mulţumire. În puţinele cazuri în care mi-a mulţumit cineva cu avariile, erau maşini din străinătate, sigur din „Est“. În Germania, o discuţie pe forum pe această temă arăta că majoritatea nemţilor sînt de părere că o asemenea practică este interzisă şi periculoasă, chiar dacă unora li s-a întîmplat să asiste la aşa ceva. În sfîrşit, toţi românii transfrontalieri, care au străbătut de multe ori Europa în lung şi în lat, în ultimii ani, afirmă categoric că nu am văzut pe nicăieri să se mulţumească sau să se avertizeze cu faruri sau avarii; practica este doar în România. Mda, Românul este, şi în acest caz, unic...
Şi ce-i cu asta? – vă puteţi întreba. Păi, nimic foarte ştiinţific sau precis, dar totuşi ceva sugestiv. La o primă vedere, se schiţează deja un fel de hartă simbolică Nord-Sud: din Grecia pînă în Franţa şi trecînd prin Italia, şoferii sînt ceva mai expansivi şi „discută“ în trafic; în Germania şi Anglia, îşi văd de drum, după legi şi coduri. De asemenea, fostele ţări comuniste par ceva mai obişnuite cu discuţiile din trafic.
Mai interesant mi se pare însă altceva: cu cît traficul este mai ordonat şi reglementat, iar aceste norme sînt mai interiorizate, cu atît acest gen de interacţiuni informale în trafic sînt mai rare. Sau, formulat invers, cu cît dez-ordinea şi riscul din trafic sînt mai mari, cu atît comunicarea interpersonală dintre şoferi este mai frecventă. Iar această relativă polaritate se aşază perfect pe harta de mai sus. Astfel, în 2010, cei mai buni şoferi (minim de accidente mortale) erau, în ordine, din Malta, Olanda, Marea Britanie, Suedia, Germania, Irlanda, Finlanda, cei mai periculoşi fiind din Lituania, Polonia, România, Bulgaria, Grecia, Slovenia, Cehia, Slovacia, Cipru.
Ce ne spun toate acestea despre România? Păi, că e pe undeva între Olanda şi India, că are legi europene, dar şi că nu are încredere în respectarea lor, aşa că nu poţi să ştii niciodată dacă te calcă o maşină sau nu. Nu vi s-a întîmplat niciodată să mulţumiţi sau să vi se mulţumească atunci cînd o maşină lasă un trecător să traverseze pe trecerea de pietoni? Păi, de ce, dacă legea e clară în această privinţă? O fi, dar nu ştim dacă o ştie şi Grivei, aşa că mulţumim, impresionaţi, celor care... respectă legea. Unde-i lege, nu-i tocmeală – se zice. Unde e lege, dar nu şi încrederea în respectarea ei, apare însă inevitabil (şi necesar!) tocmeala. Adică o formă de anomie...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.