Societatea reală
„Vă admir şi vă invidiez detaşarea“ – comenta doamna Roxana Dascălu „alegerea“ mea din pilula scrisă înaintea primului tur, precizînd apoi că „mie una însă, nu îmi este la îndemînă această alegere“. Vă mulţumesc pentru admiraţia ironică la adresa detaşării mele alegro con hai-hui şi vă admir şi invidiez la rîndul meu pentru ingenuitatea de a crede că aşa ceva ar fi posibil în aceste vremuri. Singura „detaşare“ ar putea fi una religioasă, sub specie aeternitatis; or, nu poate fi cazul meu, sînt sociolog, nu preot! Lipsa de încrîncenare nu înseamnă detaşare...
Mai degrabă ar putea fi vorba, dacă vreţi, de distanţare, nu de detaşare, un anumit soi de distanţare însă, care să-ţi permită să vezi mai bine, dincolo de luminile de discotecă ale scenei publice, care să te ajute măcar să întrevezi pădurea societăţii dincolo de copacii mass-media. La aceasta se referea „alegerea“ mea (care nu este una conjuncturală): perspectiva a ceea ce colegul meu Alfred Bulai numeşte, polemic, societatea reală. Căci, din păcate, aceasta aproape că nu se mai vede – şi nu prea mai interesează pe nimeni – în ceţurile de basm grotesc în care ne complacem cu toţii: „realitatea“ a devenit fantasmă.
Personajele în jurul cărora s-a învîrtit întreaga suflare românească în ultimele săptămîni sînt şi ele „de basm“, repartizate, după caz, în rolul lui Făt-Frumos (eventual Prîslea cel Voinic...), respectiv cel al Zmeului. Diabolizarea sau angelizarea, oricare ar fi obiectul lor electiv, nu sînt însă decît exerciţii fantasmatice, iar somnul realităţii naşte doar zmei de mucava şi feţi-frumoşi de hîrtie.
S-a vorbit mult despre nevoia românilor – sub-specia „prostime“ – de un tătuc salvator al naţiei, cu trimitere directă la comunism şi la cei vinovaţi de nostalgie. Nu e chiar aşa. Povestea e mai veche şi a fost inaugurată de nimeni altul decît Eminescu: se cheamă mitul voievodal. Cu toţii ne întrebăm de atunci, continuu, unde eşti tu, Ţepeş Doamne? Şi Ţepeş nu mai vine... S-a încercat repartizarea DNA-ului în acest rol, dar nu a fost prea convingător. Ne încăpăţînăm deci în continuare să credem în basme sau să construim propriile poveşti mesianice în jurul cărora ne strîngem, pe înserat, la gura presei; realitatea ne încurcă, nu ştim cum şi de unde să o apucăm...
Se vorbeşte mult despre societatea civilă, activism şi activişti, ca variantă mai civilizată şi democratică a eroului salvator. În ciuda fragilităţii sale, aceasta chiar a început să existe. Doar că se împarte în activişti care vor să activeze şi activişti care vor să realizeze, ultimii – angajaţi în „societatea reală“, ceilalţi – în propria lor poveste de succes. Activiştii activismului văd mai degrabă idei, precum intelectualii lui Camil Petrescu, şi le povestesc între ei, se minunează cît sînt de vizionari şi se supără pe realitate că nu este la înălţimea conceptelor şi preceptelor. Unii merg mai departe şi se cred ei înşişi Făt-Frumos (sau Regele Soare, după rang şi posibilităţi): societatea civilă c’est moi! Sau Adevărul, Dreptatea, Binele, mă rog, o Idee care să le legitimeze propria valoare. Activiştii care vor să realizeze sînt mai modeşti, se ocupă de iniţiative mici şi mijlocii şi rămîn aproape anonimi; realitatea este mai complicată...
La fiecare campanie de alegeri s-a vorbit – şi se vorbeşte şi acum, bineînţeles – despre cele două Românii, cea „roşie“, care acoperă uniform regiunile înapoiate ale Moldovei şi Munteniei, şi cea albastră sau de alte culori luminoase, care se suprapune peste civilizata Transilvanie. Nu e chiar aşa. „În fapt, votul în ţară a mers pe cel puţin şase modele clar structurate. Ideea că harta votului reproduce doar sau în principal activismul echipelor de campanie şi volutele discursului electoral nu se susţine. În plus, modelul celor «şase Românii electorale» permite depăşirea clişeului «diaspora românească nu are corespondent în ţară în materie de vot»“, adică ar fi „altă lume“ – arată colegul Dumitru Sandu. De unde ştie? Pur şi simplu s-a uitat pe datele existente, cu o anumită „distanţare“ însă, care i-a permis să vadă ce era de văzut, şi nu ce şi-ar fi dorit să vadă. Realitatea nu este chiar atît de departe de noi şi de greu accesibilă...
S-a vorbit mult la aceste alegeri – mai exact, unii au vorbit mult – despre un posibil sfîrşit al lumii, i s-a cerut lui Ponta să aibă milă de naţie etc. Doamna Roxana Dascălu îşi încheie şi ea comentariul astfel: „Acum sîntem iar la răscruce – dacă iese Ponta, plec eu acolo, hai-hui, la vîrsta mea «fragedă». Dacă iese Iohannis, poate mai există o speranţă să rămînem amîndoi la vatră, şi poate să construim alt hai-hui, cu care să străbatem apele vieţii, pînă la marea cea mare... mie una îmi e greu să plec hai-hui, dar o voi face, nu am de ales.“
Nu am de ales... Doar în basme nu mai e nimic de ales după lupta finală dintre Făt-Frumos şi Zmeu. În realitate, există – trebuie să existe! – totdeauna şi alte alegeri, oricît ar fi ele de neplăcute. Nu este „detaşare“ sau împăcare cu soarta, defetism mioritic şi toate cele, ci dimpotrivă, aş zice, un crunt optimism convins că trebuie să ne plasăm alegerile în „societatea reală“ şi să le ducem la capăt, oricît de puţin atractivă ar putea fi uneori această opţiune. „Alegerea“ mea, dacă mi se permite să-mi dau şi eu cu părerea, rămîne deci aceasta: înapoi la societatea reală!
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.