Sloganuri şi prosteli (electorale, culturale etc.)

Eu, unul, nu cred în sloganuri. Cum nu cred nici în reclame. Dinaintea lor, am o reacție aproape paranoică: mi se pare că cineva vrea să mă prostească, să-mi bage pe gît o marfă care, fără respectivul tapaj publicitar, nu e „comestibilă“, nu s-ar vinde. Îmi dau, totuși, seama că nu există alegeri fără bannere și nici comerț fără promoție. Așa că mă resemnez, dar rămîn suspicios, critic, recalcitrant cînd dau peste demagogie și caraghioslîc. Dacă tot nu se poate fără, măcar să punem la bătaie ceva mai multă inteligență și ingeniozitate.

Una dintre marotele campaniei care tocmai se lansează pare să fie cuvîntul „îndrăzneală“. Nu s-au putut dispensa de el nici PSD, nici PNL, nici ALDE. Nu mai contează cine l-a împrumutat de la cine. Nu de plagiat e vorba, ci despre fascinația unui termen care sună viril, ofensiv, mobilizator. Utilizatorii lui nu par să fie conștienți de ambiguitatea lui structurală, de echivocul aproape comic al semnificației lui. „Îndrăznește să crezi în România!“ zic și pesediștii, și peneliștii. Un fel de a spune că, pentru a crede în țara ta, trebuie să faci un efort, să te arunci năzdrăvan cu capul înainte, să nu stai pe gînduri. Dacă stai pe gînduri, îți cam piere cheful. Îți trebuie îndrăzneală, tupeu, ba chiar un pic de sminteală, ca să crezi în patria proprie. Cu toate astea, deși, cum ar fi, nu prea ai motive, trebuie să nu te descurajezi, să intri în horă, să „îndrăznești“. A crede în România devine astfel un gest riscant („îndrăzneț“ în sens rău), un soi de vitejie oarbă, legitimată, evident, de partidul care emite sloganul. Hai, votați-ne! Cu noi alături, țărișoara merită (și poate fi) luată cu asalt! Nu spusese și Iisus: „Îndrăzniți, eu am biruit lumea“? Dar „lumea“ era, pentru El, locul răului, care trebuia învins. „Îndrăznește să crezi în România!“ spune exact contrariul: România e ceva minunat, numai că minunăția cu pricina nu se prea vede. Ca să o percepi, îți trebuie cutezanță, sau un salt extatic în improbabil, sau un pic de insolență, un aplomb nu prea rezonabil. În primăvară, ALDE distribuia lozinca „Îndrăznește mai mult!“. Îți vine să spui, cu gîndul la întreaga clasă politică: „Ba din contra! Ați îndrăznit destul pînă acum! Potoliți-vă! Nu ne provocați și pe noi să avem nerușinarea, obrăznicia și toate celelalte echivalente în doi peri ale «îndrăznelii», de care voi uzați și abuzați an de an, clipă de clipă! N-ar strica să fiți și să fim un pic mai sfioși, mai cumpătați, mai cuviincioși!“ Alte sloganuri ne promit că ne dau România înapoi (cine ne-a luat-o?) sau că vom recăpăta pensiile (chiar și pe cele „nesimțite“?).

Amuzant mi se pare și sloganul PMP: „Împreună mișcăm România!“ Aoleu! Păi, noi tocmai ne săturaserăm de prea mult tremurici, de haosul „dinamic“ al „situațiunii“. Noi credeam că avem nevoie de așezare, de ordine stabilă, previzibilă, de nițeluș calm, de o fărîmă de liniște constructivă! Iar „mișcăm“ totul, pînă la bîțîială, pînă la delirium tremens? Îmi amintesc, fără să vreau, de prestigiul pe care îl avea, sub comunism, cuvîntul „agitator“. Niciodată n-am înțeles de ce e recomandabil să „agiți“ lumea, să îi produci frisoane, frămîntări, febrilitate. Or, iată că vechile „exigențe“ revin: să „mișcăm“ totul, să nu lăsm nimic la locul lui, să instituim „revoluția permanentă“, zăpăceala revoluționară, apa tulbure!

Cu melancolie, trebuie să pomenesc și sloganul, oarecum candid, al USR: „În sfîrșit ai cu cine!“ Care­va­să­zică, am tot căutat, ne-am tot zbătut, iar acum, în sfîrșit, ne-am găsit „vizaviul“! Aferim! Începe viața! „Avem cu cine“ să depășim, în sfîrșit, vechi frustrări nupțiale! Știu, e impură „divagația“ mea. Dar cînd vorbești poporului e bine să nu lași loc de bancuri…

În altă ordine de idei, sînt uimit să constat cît amor și cît respect poate livra românul cînd e vorba de Brâncuși. În anii ’50, artistul oferise țării lui natale toată opera sa. Am refuzat-o: era burgheză, formalistă, reacționară. Nici poporul, nici „elitele“ n-au protestat. Lucrările de la Tîrgu Jiu nu au avut și nu au parte de o administrare grijulie, dar, iarăși, mai nimeni nu se sesizează. De curînd, s-a propus o subscripție publică pentru achiziționarea unei prețioase lucrări brâncușiene, așa încît ea să treacă din proprietatea unui colecționar privat în proprietatea statului. Nația (cu bogătașii ei cu tot) nu s-a prea înghesuit să doneze, oricît de puțin, pentru a susține inițiativa. Au apărut, în schimb, tot soiul de bombănitori, dispuși să valorifice episodul în context electoral. Pe acest fundal, a picat mănușă o stîngăcie prezidențială: dl Klaus Iohannis s-a așezat pe unul dintre scaunele din jurul Mesei Tăcerii. Atît le a trebuit brâncușofililor! Ce blasfemie, ce scandal, ce lipsă de patriotism! Ce jignire adusă unui geniu al poporului nostru! Iată-ne, în sfîrșit, strînși uniți în jurul artei, gata să ne dăm viața pentru salvarea onoarei autohtone. Foarte rău s-au supărat vîrfurile brâncușologiei naționale, mari istorici de artă ca Ghiță, Diaconu, Băsescu și Cristoiu. Jos reacțiunea! Jos abuzurile! Jos de pe scaunul din parc! Ne-am săturat de șmecherii, de incultură și de nemți! Patria ar merge bine dacă, din nefericire, unii n-ar face afaceri veroase cu opere celebre și nu și-ar pune posteriorul pe ele. Așa nu mai merge!

Așa stînd lucrurile, sînt sigur, totuși, că dacă Brâncuși ar vedea cine și cum îl apără, s-ar întoarce în mormînt.