Situațiunea...
De curînd, doamna Magda Grădinaru mi-a pus trei întrebări legate de împrejurările dramatice cu care se confruntă, de ceva vreme, planeta, la „inițiativa“ lui Vladimir Putin. Doresc să împărtășesc răspunsurile mele (apărute pe site-ul spotmedia.ro) și cititorilor Dilemei vechi.
Domnule Andrei Pleșu, cum trăiți acest nou episod al istoriei, ne e dat, iată, un război?
Nu știm ce ne e dat și asta face parte din tristețea momentului. Sincer vorbind, dincolo de reflecțiile curente despre lumea lui Putin și lumea Vestului, despre ambițiile suverane ale Rusiei (dintotdeauna) și retorica „rațională“ și ineficace a „lumii libere“, nu mă pot abține să alunec, stingherit, spre pragul blasfemiei și să constat, deprimat, anvergura planetară a Răului, „creativitatea“ lui inepuizabilă, autoritatea lui. S-ar zice că „experimentul“ Genezei a eșuat. A simțit asta Demiurgul însuși cînd a decis să anuleze, prin potop, totul. Apoi, ne-a mai dat o șansă. Iar „potopul“ s-a reorganizat singur, sub diferite nume: Hitler, Stalin, Lenin, Che Guevara, Ceaușescu, Putin și mulți, mulți alții. În jurul lor s-au mobilizat mulțimi întregi de „simpatizanți“, siguri de „adevărul“ propriu și gata să-l impună sîngeros mapamondului întreg. Iar ceilalți, oamenii „de bine“, încearcă mereu soluții „acomodante“, răbdătoare, dacă nu sfîrșesc prin a se converti ei înșiși la delirante ideologii „revoluționare“. Zoologia lumii pare să se fi redus la două specii: fiare fără „prejudecăți“ și iepuri zglobii, triburi mereu îndreptățite și „elite înțelegătoare“, cu reacții „juste“, dar ineficiente. Eu, unul, nu prea mai îmi fac mari iluzii...
S-a înșelat Occidentul dramatic în ceea ce-l privește pe Vladimir Putin sau nimic din ce se petrece astăzi nu putea fi prevăzut?
Occidentul se înșeală de mult cu privire la mentalitatea și procedurile răsăritene... Uneori, e drept, n-are de ales (Churchill împărțind, alături de Stalin, Europa răsăriteană în două), alteori alege interesat, pe bază de profit personal (Gerhard Schröder prieten și aliat de afaceri cu Putin), alteori alegerea e simplă politețe aproape camaraderească (Angela Merkel conversînd surîzător, în limba rusă, cu același Putin), alteori, în sfîrșit, alegerea e fie o mediocră soluție privată (Gérard Depardieu devenind cetățean rus pentru impozitare convenabilă), fie delir stîngist, antiamerican, anticapitalist (nenumărate voci de intelectuali și politicieni din Vestul european, acuzînd drastic Statele Unite ca fiind adevărații vinovați ai crizei). Dar povestea e veche. Dacă aș mai avea timp și energie aș încerca să scriu ceva pe tema complicității occidentale (justificate „strategic“ sau ideologic) cu dictaturile comuniste. Ce căuta Ceaușescu în caleașca regală a Marii Britanii? Ce căutau De Gaulle sau Nixon în vizită „prietenească“ la București? Ce sens avea invitarea la Washington a lui nea Nicu, încununată de un discurs pupăcios al lui Jimmy Carter? Iar lista e lungă și nu include doar România. Ca să nu mai amintesc de piruetele amoroase ale marilor francezi postbelici, în frunte cu Sartre, Aragon, Éluard etc.
Fapt e că nu simplificăm prea mult „situațiunea“ dacă observăm, cu un amestec de melancolie și spaimă, că magnatul sovietic – sau rus – își permite orice, iar răspunsul țărilor „civilizate“ pendulează demn între „nuanță“ analitică și „răutăcioase“ măsuri pedagogice...
Cine îl poate opri pe Putin? Multă lume se uită înspre societate și se întreabă de ce nu se revoltă rușii. E o întrebare legitimă sau ne scapă din vedere cum e exercitată puterea în Rusia?
Și eu cred că singura speranță realistă pentru încheierea litigiului sub a cărui amenințare trăim ar fi o drastică reacție a populației rusești (politicieni, oligarhi, intelectuali, artiști, popor) culminînd cu înlăturarea ireversibilă a prepotentului „patriot“ de la vîrf. Pe de altă parte, mă irită tipul de întrebare la care vă referiți, dacă cei care întreabă sînt „de-ai noștri“. „De ce nu se revoltă rușii?“ Păi, nouă cît ne-a trebuit ca să ne revoltăm?! Între „adaptare“ și opoziție, am ales, vrînd-nevrînd, adaptarea. Trebuia să supraviețuim, să evităm riscul penalizărilor severe, să așteptăm intervenția țărilor democratice sau a Proniei. Nu judec pe nimeni, dar încerc să nu uit propriile noastre demisii...
Simt nevoia să adaug și o reflecție legată de prezența instituțională, dogmatică și morală a Bisericii Ortodoxe în contextul conflictului dintre Rusia și Ucraina. E vorba, în fond, despre o luptă fratricidă: două comunități ortodoxe se decimează reciproc. Nici o fărîmă de argumentație creștină nu pare a influența crunta realitate: iubirea de aproape, interdicția uciderii, căința, iertarea, mila, smerenia, anularea „slavei deșarte“ – toate aceste imperative constitutive ale credinței sînt lăsate deoparte. Mai mult: Patriarhul Moscovei încurajează războiul, declarînd că Ucraina e sediul „forțelor răului“ și că oricine se opune lui Putin e în alianță cu aceste forțe. O replică a venit din partea Mitropolitului Dimitri de la Lviv: Putin trebuie exclus din Biserică. Patriarhia română are meritul de a-și fi declarat oficial solidaritatea cu victimele războiului nedrept provocat de Rusia și de a cere dreptcredincioșilor să inițieze frățești acte de caritate. Recunosc, totuși, că aș fi fost mai întărit lăuntric dacă aș fi auzit și o replică riguros creștinească la declarația rudimenară a „colegului“ Kiril de la Moscova, pentru care cine nu e prorus (în versiunea Putin) e omul diavolului... Dar, mă rog, nu e treaba mea. Sau?
Post Scriptum
M-am bucurat să văd că o „replică riguros creștinească“ a apărut, totuși, pe pagina de Instagram a dlui Vasile Bănescu, purtătorul de cuvînt al Patriarhiei. E o condamnare netă a Patriarhului Kiril de la Moscova și a complicității lui cu dezmățul politic al lui Putin. Doamne ajută!