Sindromul post-totalitar
Irakianul Sinan Antoon este poet şi jurnalist. În 1991, după războiul din Golf, a fugit din ţara sa şi s-a stabilit în Statele Unite, unde predă literatură arabă. În 2003, a revenit la Baghdad pentru trei săptămîni şi a făcut, împreună cu cîţiva prieteni, un film despre situaţia din Irak după intervenţia trupelor americane. E vorba, de fapt, despre o serie de interviuri cu oameni de tot felul, de la muncitori şi elevi, la taximetrişti, scriitori şi reprezentanţi ai noului guvern. Filmul (About Baghdad, 2004) reuşeşte să adune laolaltă o instructivă diversitate de opinii, dincolo de care transpare însă, obsesiv, o atmosferă comună. Toată lumea e de acord că regimul lui Saddam Hussein a fost sinistru, dar aproape toată lumea e excedată de prezenţa trupelor americane. "Baghdadul n-a căzut. Baghdadul a fost ocupat" - spune o copilă, repetînd, probabil, ce a auzit prin casă sau la şcoală. Argumentaţia antiamericană, niciodată foarte riguroasă, coagulează în jurul cîtorva teme: 1. Americanii au venit din interes. Vor să ne ia petrolul. De altfel, pînă la un punct, l-au sprijinit pe Saddam. 2. Americanii nu s-au ţinut de promisiuni. N-au adus democraţia, n-au rezolvat problema aprovizionării cu apă şi electricitate, nici pe aceea a furtului generalizat. 3. Americanii sînt străini. "N-au suferit alături de noi", nu ne cunosc, nu ştiu să ne guverneze şi, în fond, nici nu vrem să fim guvernaţi de ei. Oricum, ar fi existat şi alte moduri de a scăpa de Saddam. (Nimeni nu spune care.) Se aud şi cîteva voci, mai rezonabile din punctul meu de vedere, dispuse să privească lucrurile fără emfază patriotică. "Pe cine trebuie să blamăm, ca irakieni, pentru situaţia în care a ajuns Irakul?" - întreabă un taximetrist. "Pe Bush sau pe Saddam?" Un alt interlocutor spune apăsat: primii vinovaţi sînt Saddam şi lumea arabă, care n-a ştiut, sau n-a vrut, să-l elimine la timp. "După ce am suportat 35 de ani de dictatură sîngeroasă - spune altcineva - ar trebui să putem suporta şi 2-3 ani de ocupaţie." Acest fel de a gîndi e totuşi minoritar. Prevalează discursul relativizant ("Avem libertate, dar e haos!", "Sub Saddam măcar dormeam liniştiţi (?!), acum ne temem tot timpul de hoţi" etc.), naţionalist ("Sîntem un popor mîndru. Nu vom tolera regimul de ocupaţie, Irakul trebuie să fie condus de irakieni!") sau defetist ("Toate relele lumii sînt pe capul nostru!"). Pe acest fundal, apar, inevitabil, şi cîteva mlădiţe, firave, dar băţoase, ale societăţii civile: o activistă plină de temperament stă în mijlocul ruinelor şi deplînge nerespectarea drepturilor femeilor. Sînt invitaţi să-şi spună părerea şi cîţiva soldaţi americani. Transpiraţi, ezitanţi, aproape candizi, par convinşi că au venit să facă lumea mai fericită şi regretă că nu au reuşit încă. "E o regiune foarte complexă" - spune unul, "Încă n-o înţeleg." Filmul e o bună descriere a "sindromului post-totalitar" şi, ca atare, ne priveşte şi pe noi. Şi noi sîntem "un popor mîndru", care însă a suportat placid decenii întregi de delir, şi noi sîntem victime ale mapamondului întreg, care vrea să profite, hulpav, de pe urma bogăţiilor noastre, şi noi sîntem dezamăgiţi de "democraţie" şi "capitalism", şi noi găsim cu uşurinţă motive de nostalgie (aveam locuri de muncă sigure, era ordine şi disciplină, am avut şi "realizări"). "Străinii", mai ales cei care n-au împărţit cu noi salamul cu soia, nu ne plac nici nouă. Nu ne place să ni se dea lecţii, iar sloganurile de gen "România pămînt românesc", "Nu ne vindem ţara!" par împrumutate din Irak. Pe de altă parte, socotim, şi noi, că greutăţile cu care ne confruntăm trebuie rezolvate de alţii. În filmul lui Sinan Antoon, două personaje sînt cu adevărat memorabile. Cel dintîi, chiriaş al unui azil de boli mintale, ţopăie printre dărîmături şi scandează lozinci glorioase despre partidul Baath şi despre Saddam. Cel de-al doilea priveşte spre camera de luat vederi şi exclamă exasperat: "Am trecut prin atîta mizerie, încît am ajuns un popor de schizofrenici. Sîntem un pachet de nervi!". E diagnosticul exact şi tulburător al maladiei post-totalitare. Nu-i pot urma, o ştim pe pielea noastră, decît o terapie căznită şi o convalescenţă mai lungă decît viaţa unei singure generaţii.