Şi sexualitatea este cultură

Îmi aduc aminte de momentul în care, student fiind, am făcut primul meu „teren“ în niște sate din Gorj. Dincolo de poveștile cu untura de zmeu sau cu schimburile de mesaje și daruri dintre lumea de aici și lumea de dincolo, de descîntece și blesteme, marele șoc a fost libertatea colorată cu care se vorbea despre sexualitate: țăranii ăștia sînt erotomani! – m-am cutremurat eu. De fapt, nu ei erau erotomani, ci eu eram naiv, copil de oraș crescut într-o familie bună, cu o moralitate mic-burgheză, în care nu se vorbea niciodată despre „așa ceva“. De-abia ulterior, cînd am crescut mare și m-am făcut antropolog, am început să înțeleg că, dincolo de gura slobodă a gorjenilor mei, se află o întreagă viziune despre lume și că scandaloasa practică magică a vrăjitoarelor care „făceau cu Dracu’ la baltă“, ademenindu-l „sexual“ pentru a-l supune, nu este „prostituție“, ci o extraordinară „viclenie cosmică“. Ciudat însă că nici o carte de etnologie românească pe care am citit-o nu pomenea despre „astea“.  

Iată însă că Andrei Oișteanu se încumetă să abordeze frontal problema sexualității, după ce a dedicat o monografie altui subiect proscris, Narcoticele în cultura română. Nu despre sexualitate în cultura română este vorba însă, ci despre „Sexualitate și societate“ – ceea ce constituie modul normal, comparativ, de a aborda problema: a vorbi, de pildă, doar despre „specificul național“ al sexualității ar fi fost o aberație.

Oișteanu își organizează polifonic expunerea, trecînd de la o temă la alta, revenind la anumite motive recurente și făcînd pretutindeni trimiteri la spațiul românesc. Se figurează astfel ceea ce este o uriașă configurație, care marchează spațiul uman și străbate veacurile, și în care fiecare practică sau reprezentare în parte trimite la ansamblul din care face parte și prin care poate fi înțeleasă. Firul narativ poate fi considerat însă cel al Ius primae noctis (dreptul primei nopți). Pe scurt, acesta ar presupune „dreptul“ bărbatului-stăpîn de a deflora, în chiar noaptea nunții, soția bărbatului-supus. În forme diferite, această practică este găsită de Oișteanu în toate spațiile și în toate timpurile. O regăsește și în societatea românească, în „dreptul sexual al boierilor“, practicat mai ales în raport cu roabele țigănci de pe moșiile lor. 

Un astfel de topos, atît de răspîndit și de recurent, nu are cum să fie însă atît de simplu. Ar fi astfel prea simplu să-l explicăm prin analogie cu masculul alfa al grupurilor de primate: societățile umane au reguli de rudenie și politici de putere, nu (doar) practici de împerechere și relații de dominație. La extrema cealaltă, chiar dacă este o formă exacerbată de dominație masculină, ar fi naiv să punem totul pe seama „machismului“ natural al bărbaților. Mai prudent ar fi, dimpotrivă, să ne întrebăm în ce măsură este vorba despre o practică curentă sau, mai degrabă, despre una simbolică (acest „drept“, ne spune Oișteanu, poate lua și forma controlului căsătoriilor de către stăpîn, iar, în unele cazuri, poate fi eludat de tînărul cuplu prin plata unei „taxe de virginitate“). Mai important, trebuie să ne întrebăm în ce măsură această practică era un drept sau o obligație. Căci pretutindeni în lume, actul deflorării nu era considerat, pur și simplu, unul fizic, ci unul cu semnificații magice, legat de misterul înfricoșător al sîngelui himenal și de spaima epidemică de vagina dentata (pe care Freud a tradu­s‑o sui generis prin complexul castrării), riscuri pe care doar străinul cu puteri magice (șamanul, regele etc.) putea să le controleze – și deci să și le asume.

„Într‑o carte notorie (L’Érotisme, 1957) – notează Oișteanu –, Georges Bataille s‑a ridicat împotriva imaginii stereotipe a despotului libidinos care îşi exercită cu rîvnă presupusele privilegii sexuale. În teoria lui Bataille, în epocile arhaice, deflorarea avea «întotdeauna o valoare de nelegiuire», avea ceva dintr‑un viol. Acţiunea era încredinţată unor «străini» din afara comunităţii sau acelora care aveau în general ceea ce logodnicul însuşi nu avea, adică puterea de transgresare a unui interdict.“ Într-un mod greu de înțeles (și de acceptat...) pentru o minte contemporană, era vorba mai mult despre un serviciu supranatural decît despre o dominație naturală.

Desigur, mulți bărbați-stăpîni au transformat îndeplinirea acestei „datorii“ într‑un „drept“ de care au abuzat. Este însă mai degrabă ceea ce, în zilele noastre, am numi abuz în serviciu – și au fost cu siguranță mult mai multe cazuri decît cele reținute în hrisoavele istoriei. Și multe revolte sociale au avut la origine astfel de abuzuri. Oișteanu o menționează, de pildă, pe aceea a secuiului Dózsa György (Gheorghe Doja), care a mobilizat furia unor mase de toate etniile împotriva grofilor, care „nu cruţă bunul renume al văduvelor şi fetelor, fiind înghesuitori la mirese. Sînt stricători de căsătorii şi, în general, robi ai patimilor proprii.“ Tot din această perspectivă, Oișteanu propune o reinterpretare spectaculoasă – dar pertinentă! – a baladei lui Toma Alimoș, „haiduc din Țara de Jos“ în manualele de școală, dar, în timpul liber, „Dră­găstosul fetelor, / Iubeţul cocoa­ne­lor, / Înşelătorul domnilor.“

În această vastă configurație a sem­ni­fi­ca­țiilor culturale ale sexualității sînt introduse și faimoasele noastre înjurături „porcoase“, despre care nimeni nu s‑a ocupat în mod sistematic. În acest sens, Oișteanu atrage atenția asupra perechii „du-te în pizda mă-tii“ și „dat în pizda mă-sii“: dacă prima vizează o anihilare, o desființare prin trimitere în neființă a celuilalt, cealaltă este una admirativă, pentru o persoană care, după acest regressus ad uterum, a renăscut mult mai puternic. Nici înjurăturile nu au fost ceea ce ni se par astăzi, la prima vedere!... 

Într-o lucrare clasică, Ernst Kantorowicz a acreditat imaginea celor „două corpuri ale regelui“, cel fizic și cel politic. Pentru a înțelege toată această complicată lume culturală a sexualității, trebuie precizat și că fiecare individ poseda, de fapt, un corp fizic și unul social, acesta din urmă fiind permanent sub controlul societății, totdeauna preocupată de propria sa reproducere.

Despărțirea sexualității de reproducere va fi o mutație în viața omului – clama, profetic, Freud în 1898. Este adevărat, dar această despărțire a început de-abia acum cîteva decenii, în anii din urmă ai istoriei milenare a Omului. Și ar fi total greșit să judecăm toată această istorie doar din perspectiva ultimilor ani...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Bu­cu­rești, 2015.