Și dacă, totuși...

– Și dacă, totuși... – Totuși ce? – Dacă totuși cîștigă alegerile... – Cine? – Ea. Viorica. Vasilica. – Nu se poate. – Ba se poate. – Bine, dar pe ea chiar oamenii din PSD au numit-o „proastă“! – Tocmai de aia, le cîștigă de proastă... Sigur, e puțin probabil în situația pe care o cunoaștem, dar nu‑i nimic imposibil.

Viața și istoria obișnuiesc nu o dată să întindă curse oamenilor instalați prea confortabil în fotoliul siguranțelor lor, prea mîndri de știința și deșteptăciunea lor. Uneori, în chip neașteptat, scandalos chiar, învinge absurdul. Absurd, însă, numai cînd îl privim dinspre prezent, fiindcă, din momentul cînd a devenit trecut, absurdul devine, curios, explicabil și rațional. Ba chiar se găsesc unii care să ni-l descrie retrospectiv drept necesar.

Să ne imaginăm, așadar, preț de cîteva minute următorul scenariu distopic:

Deja de vineri, 22 noiembrie, pare probabil că diaspora nu se mai înghesuie la vot, ca în primul tur. Dar duminică, încă de pe la 10, e clar: participarea va fi mică. Sau mică în tabăra lui Iohannis, unde lumea e liniștită, convinsă că președintele în exercițiu va cîștiga ușor și al doilea mandat. Pe de altă parte, satele se năpustesc la vot pesedist, înspăimîntate de abundența fake news-urilor că se vor tăia pensiile, ba chiar că se vor impozita sumele trimise de diaspora în țară. Degeaba au încercat Guvernul Orban și Iohannis să dezmintă. Mulți le cred și fug să voteze pentru Viorica. Dacă, în primul tur, participarea orașelor a fost mai bună decît cea din mediul rural, acum e invers.

Aici, în orașe, oamenii sînt încă placizi: cei mai mulți cred că votul e inutil, fiindcă Iohannis cîștigă oricum. Preferă să meargă la cumpărături în mall-uri, ba crema intelectualității bucureștene își dă întîlnire la Gaudeamus, ciripind veselă la lansări de carte. Unii, dintre votanții lui Barna mai ales, rămîn acasă îmbufnați și, pentru a-și liniști conștiința civică, își recită mantra: „PSD-PNL – aceeași mizerie!“. Alții au postat îndîrjit toată săptămîna că, de vreme ce președintele nu a acceptat o dezbatere publică cu contracandidata, nu e democrat, deoarece „dezbaterea e esența democrației“ și deci nu merită „votul nostru“. De fapt, așa cum au constatat cu stupoare sociologii mai tîrziu, nici useriștii, nici aliații lor de la PLUS, nici vechii băsiști, încolonați acum sub flamura paleologă, nu și-au dorit să piardă Iohannis. Nu, deloc! S-au gîndit doar că, dacă acesta va lua un scor mai mic, vor avea mai puțină morgă și el, și Orban, și ceilalți liberali înfumurați (precum Rareș Bogdan cel prea guraliv). Lucrurile vor fi astfel mai bune pentru țară, cu un partid liberal la guvernare și un președinte reales mai modești și mai dispuși să asculte și de alții. În consecință, mulți au stat acasă, convinși că e bine să-l pedepsească un pic pe Iohannis, dar nu prea mult. Să-l admonesteze, nu să-l lase repetent. Fiecare în parte a gîndit corect, căci după o victorie masivă e limpede că aroganța liberală ar fi ajuns la nori. „Nu-i nimic, dacă eu nu votez, și-a zis fiecare, alții îl vor vota.“ Necazul e că au gîndit toți la fel și în același moment, iar rezultatul s-a dovedit contrar a ceea ce și-a dorit fiecare.

Pe scurt, a fost o participare neobișnuit de rea, sensibil sub 40%. Iar diaspora n‑a dat decît trei sute și ceva de mii de voturi, mai puține decît atunci cînd se îmbulzea, fiindcă n-avea nici unde, nici cînd să voteze.

Pe la 16, liberalii au început să se agite. Orașele în continuare nu se înghesuiau la vot nici după-amiază, iar distanța dintre Dăncilă și Iohannis se topea. La 17, Rareș Bogdan face un apel patetic pentru „Salvarea României de ciuma roșie“. La 18, iese, cu o declarație înregistrată anostă, însuși președintele Iohannis, care, cu o voce de gheață, își exprimă convingerea că românii știu totuși să aleagă bine. „Dacă ar fi vorbit liber, chiar improvizat, chiar cu mici greșeli“, probabil că ar fi avut succes și ar fi trezit oamenii din amorțire, avea să comenteze mai tîrziu Cristian Tudor Popescu. „N-a vrut și pace sasul căpos“, vor mărturisi mai tîrziu liberalii. Scenariul devine sumbru.

Încordarea crește. Unii totuși se mai duc la vot, după 20, după o ultimă deliberare cu sinele politic. Prea puțin. La 21, se anunță rezultatele exit-poll-urilor: Iohannis a pierdut la vreo trei procente și ceva. Viorica, cu o broșă nouă, cu vocea gîtuită de emoție, citește cu poticniri discursul victoriei: îi felicită pe români, dar mai ales pe femei; esența e că le cere să o ia pe ea drept model de reușită în viață; o pală de aer îi încurcă foile și ea citește sfîrșitul, scutind auditoriul de vreo zece minute de inepții. Iohannis, fleșcăit, spune cîteva minute mai tîrziu că „a învins democrația“ și că el așteaptă rezultatele din diaspora, dar după cîteva ore se recunoaște învins. După asta, fuge în munți.

Ce urmează se poate lesne bănui: Orban declară vitejește că guvernul său va continua să conducă, dar se știe bine că liberalii sînt cu bagajele făcute, gata să plece de la putere. În Alianța USR-PLUS, destrămarea e iminentă: toți se acuză unii pe alții. PSD-ul exultă, dar pare incapabil să metabolizeze victoria; deocamdată are o singură mare problemă: dacă Viorica îl va grația sau nu pe Dragnea. Unii, precum Lia Olguța Vasilescu și Codrin Ștefănescu, sînt pentru, dar noul președinte e contra: cum să-l ierți pe cel care te-a umilit? Florin Iordache propune comisie parlamentară. Străinătatea e politicoasă și rece, pregătindu-se pentru un nou aflux de imigranți români. Feministele de strînga o felicită cu căldură pe noua președintă a tuturor românilor, vorbind despre „machismul arogant“, care a suferit o înfrîngere. Analiștii vorbesc despre o nouă victorie a „iliberalismului“, citîndu-l insistent pe Cristian Pîrvulescu. Paleologu a anunțat că circumstanțele nu‑l vor împiedica să-și redeschidă școala, Diaconu – că el rămîne „un om“, Cumpănașu – că „fetele“ sînt vii, Bruynseels că Pămîntul rămîne plat și Rusia bine-mersi în NATO. Altminteri, sîntem cu toții căzuți în stupoare, neînțelegînd misterul.

Ni-l dezleagă Traian Băsescu după două zile, care, cu limba lui ascuțită, o zice pe șleau: „A cîștigat nu în ciuda prostiei sale, ci mulțumită ei. Și mulțumită prostiei noastre, cu lipici la a ei“.