Şeriful cu chip de Robin Hood
Două comentarii, opuse, la pilula mea anterioară despre „părinții sînt sistemul“, m-au pus pe gînduri. Iată-le:
Simonedemouvoir: Mă scuzați, domnule Mihăilescu, dar între timp realitatea lovește fără milă. Dacă părinții noștri au reușit fără prea mari eforturi să își ia un apartament, adică o cutiuță artificială pe verticală într-un bloc cu n cutiuțe, iată că noi nu mai avem nici luxul ăsta. În cel mai bun caz ne putem plăti o chirie, pe care o schimbăm după cum bate vîntul schimbării, care ne mătură la intervale regulate. Acum care ar fi atitudinea potrivită? Să nu mai privim cu invidie la părinții noștri și să ne așezăm pe o bancă în parc, împăcați cu epoca și cu condițiile ei? Muncim la fel de mult, am terminat facultăți fără să plagiem nimic, nu am dormit nopțile pentru examen, și totuși priviți-ne… e vai de noi.
Ion Radu: Lucrurile evoluează, totuși, în sfera familiei, cel mai puțin dramatic. (…) Deocamdată, deși afectată, familia mică (părinți-copii plus bunici, frați, cumnați, veri) încă ne influențează major și într-un mod încă tradițional, îndrăznesc eu să zic, în România.
Cine are dreptate? Nu pot să departajez, nu se poate departaja. Și de aici începe problema. Este adevărat, familia este încă principala valoare în toate sondajele din România. Dar care „familie“? Aceeași familie-refugiu care ne-a ajutat și în comunism, iar acum ne ajută din nou, dar diferit: familia bunicilor care se ocupă de nepoți, căci părinții nu au cu cine să-i lase; a copiilor care găsesc un adăpost în casa părinților, pentru că nu pot avea propria casă; familia părinților care investesc tot în „copilul dorinței“, pentru ca acest copil unic să nu ducă lipsurile de care au avut ei parte; în sfîrșit, familia în interiorul căreia poți să te simți (eventual…) mai bine decît în exterior, unde te simți prost. După cum este adevărat și că tinerii de azi, deși au, teoretic, mult mai multe posibilități, nu-și pot permite, uneori, nici puținul de care au avut parte părinții lor. Dovada, printre altele, că la un sondaj Kruk din 2014, în jur de 50% din tineri au considerat că generația părinților lor a avut o situație financiară mai bună și își permitea mai mult decît ei (doar unul din cinci avînd opinia opusă) și că, bineînțeles, avea mai puține datorii decît tinerii de azi. Păi, să nu-i „invidiezi“?
Nu! Pentru că nu sînt de invidiat; apoi, pentru că tinerii „invidioși“ de azi vor fi la rîndul lor părinții „invidiați“ de mîine; de asemenea, pentru că acești părinți constituie „generația sandwich“ (65% din cei de peste 55 de ani din SUA), responsabilă nu doar de copii și nepoți, ci și pentru propriii părinți; dar mai ales, pentru că asta nu face decît să preia în familie o problemă a societății, redistribuind în spațiul domestic o vină pe care nimeni nu vrea să și-o asume în spațiul public. Culpabilizarea părinților nu face astfel decît să exonereze, naiv, responsabilitatea politicului și să blocheze, inconștient, mobilizarea socială.
Problema fundamentală este una de sistem, nu de „familie“. Psihologic, ea se traduce prin nevoia unui vinovat, a unei entități care să poarte vina pentru „marea criză“. Nu doar criza economică, nu doar criza geopolitică, nu doar criza unității europene sau aceea a refugiaților, și nici măcar criza egalității de șanse, ci trăirea individuală a tuturor acestora la un loc: criza speranței. În fața lipsei existențiale de perspectivă, bunici, părinți și copii trăiesc cu toții, și fiecare în felul său, perplexitatea neputinței și nevoia unei explicații pe măsură: cine e de vină pentru toate acestea? De ce mi se întîmplă mie toate acestea?
„Părinții“ sînt doar ultimul chei al unei derive a responsabilității. În mod simptomatic și pervers, aceștia sînt puși în aceeași categorie cu imigranții care ne iau locurile de muncă, cu șomerii și asistații care huzuresc pe banii noștri de contribuabili, și cu toți acești săraci care lenevesc pe munca noastră de popor harnic: ei sînt adevărații responsabili! Este ceea ce încearcă tot mai mult și mai des să ne spună, fiecăruia dintre noi, politicul: voi sînteți poporul, oamenii harnici pe care îi iubim, suferind din cauza acestor „îmbogățiți“ ai sărăciei.
Astăzi, fraza magică a politicienilor este „hard-working people“ – constata de curînd James Meek în London Review of Books. Cu precizarea că primii între egalii acestui popor muncitor sînt miliardarii, care, cîștigînd cel mai mult, înseamnă că sînt și cei mai harnici – și deci de ei trebuie să se ocupe politicul în primul rînd. Astăzi, continuă Meek, puternicii lumii au reinterpretat legenda lui Robin Hood în favoarea lor. În versiunea originară, între popor și Șeriful din Nottingham se aflau un rege bun și drept, plecat însă momentan în cruciadă, și el, haiducul justițiar, care lua de la cei bogați și dădea celor săraci. Acum, regele mai există doar în nostalgiile poporului (românii visează la Vlad Țepeș…), iar Robin Hood continuă să ia de la cei bogați ca să „redistribuie“ la cei săraci; doar că cele două categorii și-au schimbat natura și au trecut din economic în etic. Noii „bogați“ sînt tot mai mult foștii săraci, profitînd vinovat de asistența socială prin care ne-au sărăcit pe noi, poporul harnic. Problema este însă că în rîndul acestui „popor harnic“ intră, cu egală îndreptățire, și miliardarii (1% din ei posedau, în 2015, 48% din veniturile lumii), și proprietarii unui apartament de bloc reabilitat termic – impozitați cu toții în mod egal. A cînta „Hora Unirii“ peste apele Neajlovului, care despart 1% din acest popor harnic de restul de 99%, doar pentru ca dușmanul comun, „asistatul“, să nu răzbească, tot acest circ politic chiar nu vi se pare suspect? Și iată că acum, tot în această categorie a imoralității veniturilor, sînt împinși și „părinții“ deveniți pensionari, care și-au trăit viața din plin, iar acum continuă s-o ducă bine pe munca noastră, a poporului harnic.
Adică Simonedemouvoir nu are dreptate? Ba da, din plin, pentru că realitatea lovește fără milă exact acea majoritate a „poporului harnic“ din care face și ea parte și care nu s-a învrednicit să pună deoparte niște milioane. Dar nu părinții sînt de vină pentru aceasta! Ei sînt doar ultima pereche rămasă în grădina zoologică a țapilor ispășitori, servind deresponsabilizării politicului. Și cum lipsa de speranță va fi orizontul nostru cotidian în următorii vreo douăzeci de ani, victimele părinților de azi vor fi părinții vinovați de mîine. Cui prodest?
Desigur, toți aceia care vor citi aceste rînduri – inclusiv eu – vor spune că, în cazul lor personal, lucrurile nu stau (chiar) așa, că e mai nuanțat, poate chiar opus. Și toți vor avea dreptate. Doar că asta înseamnă, pur și simplu, să nu poți sau să nu vrei să vezi pădurea de copaci.
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.