Semnele timpului

25 aprilie 2012   SITUAȚIUNEA

Dacă, ajuns la o anumită vîrstă, te trezeşti bombănind tot mai des vremurile şi noile generaţii, e bine să ştii că există riscul de a fi preluat în corul străvechi al bătrînilor, care cred, de cînd lumea, că totul se termină cu ei. Capeţi un discurs de bunic, dintre cele care îi exasperează pe nepoţi. Asta pare să fie schema oricărei biografii: debutezi revoluţionar şi militant şi sfîrşeşti dezabuzat şi nostalgic.

Există, totuşi, mutaţii istorice de anvergură, fracturi ale timpului, de natură să capete un oarecare coeficient de „obiectivitate“. După Revoluţia Franceză, sau după instalarea la putere a sovietelor în Rusia şi a regimului comunist în România, afirmaţii de genul „Nimic nu mai e ca pe vremea mea!“ sună altfel decît în conversaţia previzibilă dintre moşnegii dintotdeauna şi tineret. Ruptura e evidentă şi radicală. Ceva cvasi-ireversibil s-a produs în măruntaiele istoriei. Lucrurile au luat o turnură cu totul nouă, în iureşul căreia nu mai poţi interveni. Eu unul cred că trăim un episod din această categorie. N-am cum să mă ocup, într-un articol de gazetă, de simptomatologia momentului. De cauzele, metabolismul şi perspectivele lui. Dar, cu ajutorul lui Alain Daniélou, am găsit un text, în literatura veche a Indiei (Linga Purana, II, 39-40), în cuprinsul căruia bombănelile mele şi ale altora par să fi fost anticipate cu vreo două-trei mii de ani în urmă (Puranas au apărut, în formă scrisă, în veacurile III-V de după Hristos, dar vin dintr-o tradiţie orală care, deja pe-atunci, era veche de peste un mileniu). Intuiţiile profetice ale hinduismului se referă la modul în care se va încheia actualul ciclu al civilizaţiei terestre. Nu e vorba de sfîrşitul lumii, ci de sfîrşitul unei lumi, urmat, inevitabil, de deschiderea unui nou ciclu. După lectura acestui text, nu mă mai simt, în melancoliile şi temerile mele, un bunic obosit. Mă simt mai curînd legitimat de o imemorială lamentaţie, ale cărei detalii explodează spectaculos pe scena lumii de azi. Iată o listă, selectivă, a simptomelor pe care le anunţă textul puranic, privind spre viitorul care e, acum, prezentul nostru. Cititorii vor judeca singuri.

Coeficientul de ură din sufletul fiecărui om va cunoaşte – spun textele – o alarmantă creştere. Oamenii vor deveni din ce în ce mai iritabili. Toate marile achiziţii de cunoaştere vor fi deturnate spre scopuri impure, adică spre amplificarea răului din lume. Se va înmulţi numărul şefilor de stat de extracţie joasă şi de proastă calitate. Lucrătorii manuali şi negustorimea vor fi înălţaţi la rang de intelectuali, iar intelectualii vor fi puşi în condiţii subalterne. Va avea loc, cu alte cuvinte, un destructurant amestec al „castelor“, o destrămare dramatică a ierarhiilor fireşti, o ireparabilă dezordine socială. Necinstea va căpăta o răspîndire fără precedent, la toate nivelele. Hoţii vor deveni lideri. (Rog să nu mi se atribuie nimic din toate aceste afirmaţii! Nu fac decît să citez un text multi-milenar! n.m., A.P.). Femeile nu vor mai pune preţ pe propria virtute. Proştii, impostorii, naturile rudimentare şi gălăgioase vor fi luaţi drept înţelepţi. Oamenii „drepţi“, de bună calitate, vor avea tendinţa de a se retrage din viaţa publică. În pieţe se va vinde mîncare gata-preparată (să recunoaştem că e de necrezut să auzim vorbindu-se, acum 2000 de ani, de „semipreparate“ şi de fast-food! n.m., A.P.). Limbile vor sărăci, vorbirea se va trivializa. Vor fi mai multe femei decît bărbaţi, vor prolifera asociaţiile criminale, va creşte numărul celor care nu găsesc de lucru. Se vor răspîndi, pretutindeni, bolile de stomac. Se va extinde moda părului purtat în dezordine şi se va generaliza starea de letargie, de lehamite, cu corolarul unei cronice incapacităţi de acţiune. Vor apărea nenumărate organizaţii religioase necanonice, blasfemia va convieţui cu fanatismul. Se va practica, pe scară largă, uciderea fătului în pîntecul matern şi se vor asasina direct sau simbolic eroii fiecărei comunităţi. Deţinătorii puterii nu o vor mai folosi în beneficiul popoarelor lor.

Ceva mai aproape de lumea noastră, Hesiod (Munci şi zile) are viziuni asemănătoare. „Epoca de fier“ se va recomanda prin semne caracteristice: discernămîntul (ca percepţie a deosebirii dintre bine şi rău) se va şubrezi, instituţia respectului va intra în derivă (vor fi respectaţi, preponderent, cei nedemni). Vor cîştiga teren neruşinarea, călcarea cuvîntului dat, invidia. Între părinţi şi copii vor apărea obstacole greu de trecut, forţa va prevala asupra dreptăţii, ospeţia va declina, vulgaritatea va împînzi totul.

Contemporanii noştri ar putea îmbogăţi acest diagnostic prin infinite amănunte, extrase din experienţa cotidiană. Evident, nu mi-am propus să furnizez cititorului o culegere, deprimantă, de toxine. Nu vreau, pur şi simplu, să-l indispun. Dar, pornind de la inventarul de mai sus, un igienic atac de spaimă, o mică ipohondrie nu i-ar strica. Ar fi, poate, un început de terapeutică...

Mai multe