Seducţia erudiţiei
Între specialiști, Mircea Anghelescu e bine cunoscut și respectat. În ce mă privește, îl știu – fără să fiu specialist – de-o viață. Cred însă că face parte dintre puținii savanți autohtoni care n-au notorietatea pe care o merită. Prețuirea mea pentru știința lui de carte, pentru răbdarea lui analitică, pentru amploarea și temeinicia șantierului lui de cercetare e mereu confirmată de cărțile sale, insuficient aduse la rampă de echipa de zgomote care dă tonul în publicistica românească.
De curînd a apărut, la editura Spandugino, o nouă ediție a lucrării Mistificțiuni. Falsuri, farse, apocrife, pastișe, parodii, pseudonime și alte mistificații în literatură (ediţia I, 2008). Ca de obicei, e vorba de un studiu erudit, dedicat însă unei teme de natură să pasioneze și să amuze în mai mare măsură decît studiile curente de istoriografie și filologie aplicată. Erudiția construiește, cu alte cuvinte, o scenografie, în care e loc din plin pentru surpriză, detectivistică, umor și piruetă ludică. În alte țări europene, problematica mistificărilor livrate de spectacolul cultural al literaturii constituie, de multă vreme, o preocupare abundent ilustrată. La noi, Mircea Anghelescu face operă de pionier. Și o face cu precizie, cu provocatoare deschideri de perspectivă și, adesea, cu un seducător umor.
Cititorul va descoperi subtile continuități între mistificare și literatura propriu-zisă, de vreme ce orice ficțiune e, în definitiv, un „artefact“, un „fals“, o manipulare a realului cu instrumentele imaginației. Mistificarea „originară“ pe care orice act creator o presupune e, totuși, distinctă de mistificările „vinovate“, care se dau drept altceva decît sînt, fie că e vorba de joc frivol, de fraudă, de camuflaj identitar, de „secretizare“ strategică sau de pastișă. Mistificatorul nu e, neapărat, un artizan de mîna a doua. E nevoie de o anumită calificare pentru a „imita“ stilul altui autor, al altei epoci, al altei „originalități“. (Să ne amintim de concursul organizat cîndva pentru a identifica pe cel mai bun imitator al lui Charlie Chaplin, cu rezultatul, aiuritor, că Chaplin însuși, participînd la concurs, a ieșit pe locul al treisprezecelea…) Față de alte lucrări pe aceeași temă, cartea lui Mircea Anghelescu trece dincolo de „birocrația“ istorică și filologică, concentrată, de regulă, asupra „dovezilor materiale“. Se încearcă o tatonare a „spațiului psihologic al falsului ca ficțiune“ și o aproximare a motivațiilor sale. (p. 16) Fiecare capitol reia episoade oarecum cunoscute ale „genului“ (Caragiale vs Caion, farsele lui Hasdeu împotriva Convorbirilor Literare, misterul cîtorva pseudonime, punerea în scenă a manuscrisului pierdut și regăsit), dar și informații puțin, vag sau deloc prezente în memoria cititorului, fie el și cultivat. Chiar și datele semnalate, îndeobște, de compendiile istorice capătă accente și semnificații noi. Cine e autorul adevărat al Cîntării României? Este jurnalul de călătorie al lui Dinicu Golescu jurnal autentic sau o însăilare post-factum? Cine a fost Adrian Corbul, care, în Franța, semnează Adrien Le Corbeau și e premiat de Academia Franceză?
Nu ne propunem să facem un inventar complet al subiectelor abordate de cartea lui Mircea Anghelescu (de la „Testamentul lui Ștefan cel Mare“ la „paraliteratură“, de la exercițiul parodic – al Țiganiadei, de pildă – la valorificarea sexualității în literatura modernă, de la falsul unor documente „istorice“ la „hipertexte“). Destul să spunem că lectura e palpitantă, fermecătoare și îmbogățitoare. (Patetic „actuală“ dezbaterea în jurul „plagiatului“ lui Caragiale „demascat“ de bezmeticul Caion. Ca și azi, opinia comună, dar și cea de specialitate, balansează între frustrare furioasă, mimare șmecheră a „obiectivității“, prudență „echidistantă“ și speculație interesată.) Recomand cald și intens această excelentă carte.
Înainte de a încheia această frugală semnalare, nu pot evita să spun un cuvînt despre editura Spandugino. Înființată cu aproape zece ani în urmă, această editură este, cred, singura din România care funcționează într-o admirabilă – și totală – gratuitate. Discretă, dar eficientă, fără eforturi „abile“ de PR, ea exprimă, pur și simplu, gustul și „programul interior“ al unui editor generos și informat: Lavinia Spandonide Huidan. Lista autorilor care au beneficiat și beneficiază de ospitalitatea editurii e lungă. Printre ei, mulți români, insuficient frecventați de alte edituri: Mihail Manoilescu, Sanda Golopenția, Sergiu Celibidache, Virgil Nemoianu, C.D. Zeletin, Solomon Marcus, Mihai Nadin, Mihai Zamfir, Mihai Dinu ș.a. Spandugino merită din plin felicitările noastre și solidaritatea „consumatorilor“ de carte din întreaga țară.
P.S. Apropo de haz, nu mă pot abține să reiau un citat din Victor Eftimiu, extras din cartea lui Mircea Anghelescu. Dl Anghelescu e foarte sever – cu bune argumente – cu Victor Eftimiu. Dar pasajul dintr-un roman despre Rasputin al scriitorului mi s-a părut memorabil: „Uzinele săreau în aer cu grația unei balerine de la Opera Imperială“. Aferim!