Secolul XXI va fi artistic?
Oscilam, în aceste zile, ca tot omul, între nașterea lui Trump și moartea lui Cohen (ce straniu, parcă una n-ar fi fost posibilă fără cealaltă…). Ajunsesem la saturație, cînd, întîmplător, în dreapta ecranului, mi-a apărut un link la o conferință din 1988 a lui Vilém Flusser despre „revoluția imaginii“. Ca să ies din actualitate, m-am întors în trecut; și am dat peste viitor! Alt viitor decît cel care ne îngrijorează (pe unii) în prezent. A meritat să arunc o privire…
„Principala caracteristică a revoluției culturale la care asistăm nu este încă suficient de conștientizată“ – își începe Flusser, abrupt, interviul. „Și anume: comunicarea lingvistică, fie ea orală sau scrisă, nu mai este capabilă să transmită gîndurile și conceptele pe care le aveam despre lume. Noi coduri sînt elaborate. Și unul dintre cele mai importante coduri este «imaginea tehnică». Dacă vrei, în zilele noastre, să ai o comunicare clară și distinctă a gîndurilor tale, trebuie să folosești imagini sintetice și nu cuvinte. Iar aceasta este o adevărată revoluție în gîndire. Dar oamenii nu știu încă să folosească acest nou aparatus.“
Despre ce este vorba? Esența acestei viziuni fusese prezentată deja într-o carte apărută în 1983, care începe la fel de abrupt: „Această carte se bazează pe ipoteza că în cultura umană, de la originile sale și pînă în prezent, pot fi identificate două momente fundamentale de cotitură. Primul, pe la mijlocul celui de-al doilea mileniu înainte de Christos, poate fi rezumat sub eticheta de inventarea scrisului linear; al doilea, pe care îl trăim în zilele noastre, ar putea fi numit inventarea imaginilor tehnice. Cînd a fost inventat scrisul alfabetic, gîndirea mitică a fost înlocuită cu gîndirea istorică și critică. Și asta deoarece structura scrierii lineare este una unidimensională, unidirecțională. Acum, că această linie a fost desfăcută în puncte, dat fiind că discursul a fost înlocuit de calcul (digitalizarea), gîndirea istorică, progresivă a fost abandonată în favoarea unui nou tip de gîndire, pe care aș numi-o sistemică sau structurală. Așa că eu cred că asistăm la o revoluție care poate fi comparată cu aceea care a dat naștere istoriei“. Omenirea a traversat, din acest punct de vedere, trei mari etape: una pre-istorică, orală, una istorică, a scrisului, și acum sîntem martorii începutului unei etape postistorice, a „imaginii tehnice“.
Ce e însă cu aceste „imagini tehnice“, total diferite de „imaginea artistică“ a unui tablou, de pildă? „Imaginile sînt suprafețe semnificative“, care fac apel la imaginație, adică la abilitatea de a codifica fenomene în simboluri bidimensionale și de a citi aceste simboluri. Procesul de „citire“ a unei imagini presupune, dincolo de o primă impresie, o „scanare“ a acesteia: „în timp ce îți lași privirea să alunece pe suprafața imaginii, această concentrare a atenției introduce un element după altul și stabilește o relație temporală între acestea. Dar poate să se întoarcă la un element al imaginii pe care l-a văzut deja, și astfel «înainte» devine «după». Prin scanarea imaginii, privirea se poate întoarce mereu și mereu asupra aceluiași element specific al imaginii, ridicîndu-l la rangul de purtător al semnificației imaginii“. Timpul scanării imaginii este o „permanentă întoarcere“ în suprafața imaginii, astfel încît spațiul și nu timpul este contextul real al semnificației. Și, surpriză: revoluția imaginii este o revenire pe spirala istoriei a „lumii magice“. „În lumea istorică, răsăritul soarelui este anterior și cauză a cîntatului cocoșului; în lumea post-istorică a imaginii, care este o lume magică, răsăritul înseamnă cîntatul cocoșului, iar cîntatul cocoșului înseamnă răsăritul soarelui“. Rezultă că „imaginile nu sînt complexe «denotative» și neambigue de simboluri (precum numerele, de pildă), ci «conotative» și ambigue.“ Homo videns nu mai este interesat (poate nu mai este nici capabil) de concepte – se îngrijora Giovanni Sartori.
Și ce-i cu asta? Păi, asta e viața noastră cotidiană, prezentă și mai ales viitoare. Iată cîteva ilustrări ce pot alimenta reflecția.
Dacă sînt puși să ordoneze o grămadă de obiecte întîmplătoare și li se cere să explice de ce le-au grupat astfel, copiii încep prin a pune laolaltă, de pildă, o brichetă și un pachet de țigări, pentru că, nu-i așa, cu bricheta aprinzi țigara: este o clasificare bazată pe succesiunea în timp a unor acțiuni. Dar alții pot să grupeze aceleași două obiecte pentru că se află în buzunarul unui fumător: este o ordonare în spațiu. Mai tîrziu, la stadiul unei gîndiri abstracte, primii vor pune împreună un cuțit și o linguriță, pentru că sînt tacîmuri, iar ceilalți, pentru că reprezintă tatăl și copilul. În joc intră emisfera stîngă, în primul caz, și cea dreaptă, în al doilea caz. Educația „istorică“ a scrisului a pus accentul pe noțiuni și pe emisfera stîngă; educația actuală a unor copii formați în lumea vizuală a imaginii trebuie să recurgă la imagini dacă vrea să se înțeleagă cu elevii. Însăși structura lor neuronală, după cum sugerează o serie de experimente, este diferită. Gîndirea a fost înlocuită de imaginație, în sensul strict al cuvîntului. De asemenea, timpul s-a comprimat la un prezent continuu, în care trăim cu toții sub imperiul momentului; în schimb, spațiul și-a pierdut limitele și a devenit virtual. Ne-am schimbat anatomia, psihologia și cultura și ne pregătim deja, poate, de o nouă „revoluție“, a comunicării tridimensionale, ce ne conduce direct în anistoric; nu este oare suficient pentru a cădea puțin pe gînduri?
Toate acestea au fost posibile printr-un nou aparatus, adică „un instrument care schimbă sensul lumii“, spre deosebire de „instrumentele mecanice“, care au ca scop să schimbe lumea însăși. Aceste aparatus-uri pot avea o mare complexitate structurală și o complexitate funcțională mică, precum televizorul, de pildă, complex „înăuntru“, dar folosit foarte simplu și pasiv; sau pot fi complexe funcțional, precum șahul, simplu în sine, dar care permite o mare complexitate de utilizări. Problema, spunea Flusser, este că „oamenii nu știu încă să folosească acest nou aparatus“ al „imaginilor tehnice“. Iată însă că, între timp, artiștii sînt cei care au început să învețe – și să ne învețe – ce se poate face cu acest aparatus, cu digitalizarea, multimedia, imprimante 3D etc., cum toate acestea pot deveni și complexități funcționale, nu doar structurale, în ce fel „imaginea tehnică“ poate fi o Weltanschauung legitimă și frumoasă. S-ar putea deci ca secolul XXI să fie al artiștilor. Sau poate că nu…