Secolul XX continuă

În anii ’90 erau celebre două teorii geopolitice care își propuneau să anticipeze starea lumii în următoarele decenii ale secolului XXI. Cea dintîi, a lui Francis Fukuyama, credea că succesul democrațiilor liberale, după încheierea în favoarea lor a Războiului Rece, anunță o lume liberală pașnică și cam plictisitoare, descrisă în termenii hegelieni de „sfîrșit al istoriei”. Cealaltă teorie, aparținînd lui Samuel Huntington, vedea dimpotrivă viitorul în termeni de conflicte, dar nu între ideologii sau interese de stat tradiționale, ci în termeni de „civilizații”, adică de mari unități socio-politice definite mai ales în funcție de religiile dominante, precum civilizația catolică-protestantă, civilizația slav-ortodoxă, civilizația islamică etc.

Acum, la 25-30 de ani de la acele „predicții”, nu putem decît constata că ambele s-au înșelat profund sau, dacă vreți, au descris niște lumi care nu seamănă cu lumea noastră.

Că lumea noastră e departe, foarte departe de o lume liberală a devenit destul de evident. Liberalismul autentic e în dispută și supus atacurilor chiar și în interiorul principalelor țări occidentale, fie dinspre „progresism”, fie dinspre populismul de dreapta sau dinspre „nativitism” etc.

Lumea noastră este deci foarte departe de „sfîrșitul istoriei”, adică de o lume non-conflictuală. Dar nici Huntington n-a „prezis” corect. E adevărat că, pentru circa un deceniu, terorismul islamic a părut să semene cu un conflict între islam și creștinism, dar chiar și pe atunci descrierea aceasta era discutabilă. Astăzi însă vedem că marile conflicte nu sînt atît civilizaționale, în sensul lui Huntington, adică definite de lupta dintre mari religii și culturi, chipurile incompatibile, ci sînt ideologice, după rețetele secolului XX și chiar XIX. De ce Rusia a atacat și invadat parțial Ucraina? Nu, desigur, din motive de ortodoxie, nici fiindcă se simțea amenințată de Vest – cum susține propaganda rusă –, ci fiindcă o evoluție democratică și „europeană” a Ucrainei amenința puterea autoritară de la Kremlin. O țară care își ucide și întemnițează disidenții, care face din alegeri un exercițiu propagandistic cu rezultat știut de dinainte, îmbătată încă de obsesia imperiului și a grandorii militare, nu poate fi decît agresivă, revanșardă. Cîtă vreme Rusia, China, Iranul, Coreea de Nord etc. vor rămîne niște autocrații – indiferent de felul în care se definesc – nu va fi nici calm, nici pace în lume, iar asta nu fiindcă ele ar avea „civilizații” incompatibile cu civilizația occidentală, cum voia Huntington, ci pur și simplu fiindcă regimurile autoritare și opresive se simt amenințate și provocate continuu de însăși existența unor țări puternice, prospere, democratice și libere. Sigur, conducători precum Xi Jinping, Putin, Erdogan etc. pot pretinde că țările lor exprimă politic „civilizații” incompatibile cu Vestul, ori că Vestul e „decadent” sub raport civilizațional, dar asta nu-i decît propagandă. De asemenea, nu cred deloc că religia îi împiedică pe ruși să fie ceva mai democrați și deschiși către Vest, așa cum aceeași religie nu-i împiedică pe ucraineni. De ce, în termeni politici, sociali, economici, Japonia și Coreea de Sud aparțin Occidentului, și nu „civilizației” extrem-orientale?

Pretutindeni unde sînt oameni, indiferent de „civilizație”, ei vor să fie liberi. Dar pretutindeni libertatea lor e sub asediu.  În plus, în multe părți ale lumii acest deziderat omenesc nu poate fi realizat, deoarece există guvernări care pretind să-i păstreze pe oameni într-un etern minorat, impunîndu-le cum să trăiască și ce să gîndească. Eventual îi somează să creadă că civilizația proprie este ostilă libertății prin natură și că alegerea majoră este între libertate și pierderea identității, nu între libertate și opresiune. Degeaba a crezut Fukuyama că, după înfrîngerea nazismului și a comunismului, liberalismul nu mai are inamici. Iată însă că există, ca și în secolul XX, țări comuniste (China, Coreea de Nord), dar există și țări fasciste (Rusia lui Putin), indiferent în ce termeni se reprezintă acestea pe sine. Și, precum într-o reluare a „pactului Molotov-Ribbentrop”, vedem în zilele astea încercări de coalizare a comuniștilor și a fasciștilor de pretutindeni împotriva ordinii democrate și liberale. 

Secolul XX continuă.