Scuze de război
Presa a dobîndit o mare credibilitate după 1990: în toate sondajele, ani la rînd, instituţiile care se bucurau de încrederea cetăţenilor au fost biserica, armata şi presa. O astfel de triadă e oarecum nefirească: lîngă două instituţii simbolice, a căror autoritate vine direct din Evul Mediu, apare o instituţie a modernităţii şi democraţiei. Mă întreb dacă imensa încredere în presă nu a intrat cumva tot în "ordinea simbolică" a postcomunismului românesc: înainte de a se bucura de drepturile şi avantajele concrete ale democraţiei, cetăţenii români s-au bucurat de libertatea de expresie; înainte de a înţelege ce fel de societate vor şi cum o pot construi, cetăţenii s-au trezit că pot înjura Guvernul şi preşedintele, că pot bombăni în voie şi că în ziare pot citi vrute şi nevrute, după ce timp de decenii presa fusese plină de lemnoşenii, iar televiziunea unică le oferise, obsedant, figura conducătorului şi "realizărili" sale. Or, începînd din 22 decembrie 1989, greu încercatul popor român (altminteri latin şi balcanic, deci predispus la vorbe şi bîrfeturi, la pulsiuni expresive şi ornamentaţii retorice) s-a trezit cu această jucărie necunoscută numită presă liberă. Mai degrabă decît încredere în sensul societăţilor democratice mature, românii au căpătat un fel de credinţă în presă: proba supremă a Adevărului a devenit, în conversaţiile noastre de toate zilele, constatarea că "aşa e, dom'le, scriu şi ăştia în ziare" sau "a spus şi la televizor"... După ce Revoluţia transmisă în direct a aruncat mass-media în mitologia tranziţiei, ziarele şi televiziunile au devenit (după cum au demonstrat în analize riguroase cercetători precum Peter Gross şi Alina Mungiu-Pippidi) substitute ale Opoziţiei (pe vremea cînd Opoziţia politică era firavă), tribună de dezbatere, umăr prietenesc pe care cetăţenii îşi puteau plînge necazurile, instanţă care "ne rezolvă" problemele (dacă nu la modul concret, măcar prin faptul că îi "combate bine" pe "ăştia de la putere") şi multe altele, dar a fost în mai mică măsură ceea trebuie să fie presa într-o societate democratică matură şi conştientă de sine: o sursă de informare corectă şi de dezbatere argumentată. Politicienii au contribuit şi ei la instituirea acestui "mit" şi a credinţei în "presa- cea- bună- care- e- alături- de-cetăţeni": au încercat să se pună bine cu ea sau, dimpotrivă, să-i limiteze puterile, în funcţie de cum o percepeau - ca "zăhărel" sau ca "bici". De cîtva timp, în unele sondaje a apărut pe locul al treilea la "încredere", după biserică şi armată, Uniunea Europeană. În percepţia publică are loc acelaşi mecanism de "mitologizare": dacă presa "nu ne rezolvă", atunci măcar UE ar putea să-i mai ia de guler pe "ăştia". Cum mass-media românească şi-a luat însă în serios (uneori prea în serios) rolul de "cîine de pază al democraţiei", şi cum unora li s-a urcat la cap statutul de eroi în care poporul are încredere la fel ca în biserică şi armată (adică în Preot şi Războinic, dacă e să vorbim în termeni medievali), uneori presa intră - cu voie sau fără de voie - în jocuri complicate, care o depăşesc şi din care iese prost. Nu în totalitatea ei, desigur, ci prin reprezentanţi. E trist că "li se întîmplă" tocmai reprezentanţilor de marcă, exponenţilor presei considerate serioase, "de referinţă". Campania împotriva doamnei Monica Macovei a început, în Jurnalul naţional şi în Gândul, cu răpăit de tobe care chema cetăţenii să asiste la execuţia publică: avem un "docoment" trimis de doamna ministru care demonstrează indubitabil că şi-a vîrît nasul în treburile independentei şi neprihănitei noastre procuraturi. După ce redactorul-şef de la Gândul anunţase pe la posturi de radio şi TV că ziarul va publica şi scrisorica semnată, făcînd un întreg balet printre termeni din jargonul jurnalistic ("sursă", "verificare" etc.), Cristian Tudor Popescu, directorul ziarului, s-a transformat din războinic în cavaler şi şi-a cerut scuze în public: s-a dovedit că "docomentul", de fapt, nu există. Evenimentul zilei, care anul trecut produsese un episod asemănător, dezvăluind zgomotos o pretinsă beţie a doamnei Monica Macovei şi sfîrşind prin a-şi cere scuze, n-a ratat ocazia de a-şi sancţiona scurt şi necruţător concurenţa: a făcut din scuzele Gândului ştirea principală a ediţiei de miercuri, 1 februarie. "La vivat concurenţa", lucrurile sînt chit: în calitatea sa de director al Clubului de Presă, Cristian Tudor Popescu criticase dur eroarea profesională a celor de la Evenimentul zilei; acum, aceştia din urmă şi-au frecat mulţumiţi mîinile dîndu-l de ruşine pe prima pagină. Cavalereşte vorbind, lucrurile par iarăşi lămurite: am greşit (e omeneşte), ne-am cerut scuze (deci sîntem oameni civilizaţi), să ne vedem în continuare de treabă. Dar pentru spiritul public şi pentru profesia de jurnalist gravitatea abia acum apare în toată goliciunea ei: intraţi în sarabanda "luptei cu politicienii" în care setea de a dezvălui ceva cu orice preţ (şi de a o face primii) omoară în faşă şi rigoarea profesională, şi bunul-simţ, jurnalişti cu notorietate, transformaţi de public în "eroi ai zilelor noastre", ajung simple victime ale "contextului", ale jocurilor subterane, ale propriei infatuări şi superficialităţi. Pentru cetăţeanul simplu, cititor de ziare şi privitor la televizor, e din ce în ce mai greu să priceapă ce se întîmplă, cine sînt "băieţii buni" şi cine sînt "băieţii răi". Seduşi de propria morgă eroică şi ameţiţi de înălţimea baricadei pe care s-au urcat, jurnaliştii neamului se comportă în continuare ca Războinici care ne apără, şi ca Preoţi care ne mîntuie, incapabili să-şi asume, democratic şi modern, rolul de parteneri ai cetăţenilor în dezbaterea problemelor din spaţiul public.