Scrisoare către un tînăr coleg
Dragă V.,
Cînd l-am prezentat zilele trecute pe Maurice Bloch ca pe unul dintre ultimii clasici ai antropologiei, aveam în minte faptul că părea să vină din altă lume, una cu alte preocupări și rosturi decît cele cu care a fost învestită antropologia în zilele noastre. „Clasic“ nu era deci un omagiu, ci o clasificare, o diferențiere la care mă gîndesc tot mai mult în ultima vreme. Iar conferințele lui Bloch au fost astfel de interogații – sau de confesiuni – existențiale: ce rost are tot ceea ce am făcut o viață întreagă, care poate fi, în ultimă instanță, rolul antropologiei, căreia m-am dedicat decenii la rînd, ce sens a avut faptul că am revenit timp de patruzeci de ani în același sat malgaș? Ceea ce a spus trebuie considerat deci, cred eu, mai mult ca o (auto)interogație decît ca o argumentație – și, în consecință, nu ar trebui evaluat cu unitățile de măsură ale „culturii auditului“ la care ne închinăm noi, cu toții, chiar și atunci cînd credem că sîntem liberi de orice constrîngere. Da, aparent s a și contrazis uneori și s-a îndepărtat de propriile sale teze anterioare. Și, de asemenea, nu și-a încadrat discursul în cîmpul de referințe meticuloase care ni se cer și pentru cel mai neînsemnat articol. Dar oare asta e chiar atît de important? Pe de altă parte, cînd ai întrebat cum plasează colonialismul în istoria antropologiei, fii sigur că știa foarte bine rolul pe care inventarea termenului de „primitiv“ l-a avut în istoria europeană a acelei perioade. Doar că nu era deloc convins că antropologia colonială s-a rezumat la atît. În fond, antropologia a început cu evoluționismul, în care majoritatea oamenilor, nu doar antropologii, credeau cu sinceritate. Dar oare evoluționismul de piață în care trăim și care ne face să clasificăm societățile ca mai mult sau mai puțin „dezvoltate“ este profund diferit? Și atunci, și acum, mulți se străduiesc să arate că lucrurile sînt mult mai complexe și că nu totul este ideologie sau se explică prin politic. Cred că la asta se referea Bloch.
Dar miza profundă a fost în altă parte, așa după cum, pentru a-l cita pe Kundera, și „viața este în altă parte“. Da, „viața“ însăși și modul în care antropologia are – sau nu… – ceva de spus despre aceasta au fost subiectul conferințelor. Sună poate desuet pentru urechile noastre postmoderne, dar, din această perspectivă, poate că ceea ce facem noi este ușor frivol. Căci, în cele mai multe cazuri, ceea ce ne mînă în luptă este descoperirea insulelor exotice ale cotidianului: de cînd lumea s-a mondializat și nu mai există insule exotice de descoperit și studiat, exotizăm împrejurimile pentru a descoperi nebănuite aspecte ale societăților în care trăim și pe care „ceilalți“ nu le-au observat. Este bine, căci tot timpul există ceva de descoperit, dar nu sînt convins că este totdeauna și ceva esențial…
Să-ți dau un exemplu, invocat și de Bloch. În faimosul său eseu despre dar, Mauss a pus o întrebare fundamentală: de unde provine obligația oamenilor, întîlnită în cele mai diferite culturi și timpuri, de a dărui și a restitui darul? În cele din urmă, a apelat la termenul maori de hau, un soi de forță care îi leagă pe cei care dăruiesc de cei care primesc și care face ca darul să se întoarcă, sub alte întrupări, la cei dintîi. Comentînd lucrarea lui Mauss, Lévi-Strauss a considerat că aceasta nu este o explicație. Și așa este, nu este o explicație. Dar un principiu nu are nevoie să fie adevărat pentru a fi real. Ceea ce l-a interesat, în ultimă instanță, pe Mauss a fost acest principiu al reciprocității, pe baza căruia a sugerat o posibilă morală și din care mișcarea MAUSS a făcut ulterior principiul darului, opunîndu-l principiului interesului egoist și, în general, utilitarismului. Vezi tu, nici una dintre ideologiile sau viziunile despre lume sau cosmogoniile, spune le cum vrei, care au stăpînit lumea nu a fost „adevărată“ – deși s-au impus pretinzînd că sînt singurele adevărate. O ideologie nu trebuie să fie adevărată ca să fie reală – și devine reală dacă suficient de mulți oameni cred în ea. Iar eu, de pildă, dacă tot trebuie să cred în ceva pentru a da sens vieții ăsteia lumești, prefer să cred în „reciprocitatea“ lui Mauss sau în „recunoașterea“ lui Hegel, decît în „interesul egoist“ al alegerii raționale ce domină viața noastră actuală.
Din această perspectivă, antropologia este, de fapt, o minima moralia a științelor umaniste. Încerci să afli sensul celor mai străine de tine discursuri și mai ales practici, pentru a le înțelege și a-i putea avertiza astfel pe cei din jurul tău că s-ar putea să le fi judecat pripit, poate chiar greșit. Pentru aceasta, în amonte, trebuie să înveți bine limba Celuilalt, după cum a pretins Malinowski la originile antropologiei. Aș merge însă mai departe, spunînd că trebuie să le descoperi și vorbirea, căci diferite comunități de limbă pot avea propriile lor coduri interne – și este o mare capcană să crezi că dacă ești român, de pildă, poți înțelege fără probleme oricare categorie de români! În aval, această înțelegere înseamnă să protejezi pe cît poți demnitatea Celuilalt în ochii tăi și, prin tine, în ai celorlalți ca tine. Să crezi – așa cum am crezut și eu, mulți ani – că ceea ce faci este să te dedici „adevărului“ este minunat, dar fals!
Un exemplu pe care Bloch mi l-a dat ulterior poate să te ajute să înțelegi ce vreau să spun: un respectabil antropolog a prezentat ritualurile malgașe de posesiune ca fiind motivate de lupta anticolonială. Era onest în convingerea sa că spune „adevărul“, doar că ceea ce a ales să vadă, poate inconștient, era ceea ce convingerile sale de stînga l-au făcut să privească. Exact aici intervine buna practică a modestiei antropologice: niciodată să nu te încrezi în „teorii“ cînd faci teren, adică atunci cînd vrei să înțelegi ce înseamnă viața pentru alții! Asta este ceea ce-l frămîntă pe Bloch la vîrsta și experiența sa: cum poți să faci o etnografie „empirică“ onestă în condițiile în care „teoria“ (eventual propria ta teorie) este aceea care îți orientează privirea? Și de aceea sugera că ar fi mai bine să le păstrăm separate. Este posibil acest lucru? Cred că nu, dar e bine să-l ținem minte pentru a evita fudulia de a crede că explicăm lumea…
Pe scurt, ceea ce cred că te învață antropologia – și ai de învățat de la ea – este umilitatea. Nu umilința (care e cu totul altceva), ci umilitatea, în cunoștință de cauză, în fața faptului că niciodată nu vei ști mai mult și mai bine ce înseamnă viața pentru persoana din fața ta decît acea persoană. Și asta nu-ți permite niciodată să te consideri esențialmente superior celorlalți, oricare ar fi aceștia.
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.