Schengen și bunăstarea

Să ne imaginăm că s-ar reintroduce controalele la graniţele interne ale Uniunii Europene. Adică la graniţele dintre ţările membre ale spaţiului Schengen. Toate controalele. Şi toate reglementările vamale. Ar fi un dezastru. 

Cetăţenii ar pierde timpul cu verificările, transportul de mărfuri ar presupune mai multe formalităţi, camionagiii ar forma din nou cozi, poliţiştii de frontieră şi vameşii ar fi depăşiţi de volumul de muncă şi, la o adică, ar face grevă de zel, pentru a cere simplificarea controalelor (aşa cum au făcut vameşii italieni şi cei francezi la începutul anilor ’80; şi asta a contribuit la punerea în aplicare a primului acord Schengen) şi noi angajări de personal. Bineînţeles, astfel de angajări ar trebui neapărat făcute – pentru că, prin intrarea în spaţiul Schengen, fiecare ţară a făcut concedieri semnificative, dat fiind că vameşii de la graniţele interne îşi pierduseră obiectul muncii. Ba chiar ar trebui reconstruită şi reamenajată întreaga infrastructură – clădiri, dotări etc. Bugetele publice ar avea cheltuieli sporite cu personalul şi infrastructura de frontieră, transportatorii şi comercianţii ar cheltui mai mult din cauza formalităţilor vamale mai complicate şi ar trebui să-şi regîndească întreaga logistică (timpi de transport, aprovizionare etc.). Şi, bineînţeles, aceste costuri suplimentare se vor acoperi din buzunarul cetăţeanului (sau „consumatorului final“), care va plăti impozite mai mari şi va cumpăra mărfuri mai scumpe. 

De fapt, n-ar fi nimic nou, s-ar reveni la situaţia de acum cîteva decenii, de dinainte de Schengen. Dar tocmai acesta ar fi costul imens pe care ar trebui să-l plătească Uniunea Europeană: renunţarea la unul dintre marile sale cîştiguri şi aruncarea la coş a unui principiu de bază, cel referitor la libera circulaţie. Considerat un fel de laborator al Uniunii – pentru că a dat soluţii concrete pentru integrarea diverselor ţări şi pentru aplicarea mecanismelor comunitare – spaţiul Schengen i-a putut oferi fiecărui cetăţean senzaţia că aparţine unui teritoriu unic. Cînd treci, cu trenul ori cu maşina, dintr-o ţară europeană în alta şi găseşti doar o plăcuţă de avertizare acolo unde înainte erau bariere, poliţişti şi verificări ale documentelor de identitate percepi cît se poate de acut realitatea creată de UE. „Străinătatea“ devine mai apropiată, senzaţia libertăţii de mişcare e mai adîncă şi mai plăcută. Dacă s-ar reintroduce controalele la frontiere, probabil că ar reapărea o nouă tribalizare a popoarelor europene: vecinii ar redeveni „străini“, poate mai străini decît au fost acum douăzeci de ani. Iar pentru Uniune, ar fi începutul sfîrşitului.

Deocamdată, se cere doar reintroducerea controalelor la graniţele interne pe o perioadă limitată, dar nu numai pentru motive de ordine publică şi siguranţă naţională (ceea ce e deja prevăzut în tratatul actual), ci şi din altele. Italia a eliberat permise de şedere pentru zeci de mii de imigranţi veniţi din nordul Africii (dîndu-le astfel posibilitatea să plece oriunde în spaţiul Schengen), Franţa nu vrea să-i primească, iar conflictul italo-francez s-a transformat într-o scrisoare comună adresată Comisiei Europene de Silvio Berlusconi şi Nicolas Sarkozy. Cei doi lideri cer „reforma spaţiului Schengen“. Extinderea motivelor pentru care pot fi reintroduse controalele mi se pare genul acela de „cerere maximală“ tactică, doar ca să aibă de unde ceda la negocieri. Dar oricum sună prost. Se mai cere un rol operaţional sporit pentru Frontex (agenţia europeană care coordonează colaborarea între sistemele naţionale de control la frontiere), ceea ce la prima vedere pare un pas spre integrare, dar Berlusconi şi Sarkozy bat aici la uşi deschise: rolul Frontex oricum trebuia amplificat căci aşa prevede Tratatul de la Lisabona. Se solicită de asemenea reguli mai stricte pentru ţările deja membre în spaţiul Schengen şi pentru cele care vor să adere (ghici care sînt acelea?...). Introducerea unui criteriu legat de lupta împotriva corupţiei printre condiţiile de aderare a fost cerută recent şi de europarlamentarii danezi, care se opun acceptării României şi a Bulgariei. 

Zilele acestea, şi Comisia Europeană va prezenta propriul plan de reformă Schengen. Comisarul European Cecilia Malmström scrie pe blogul său (http://blogs.ec.europa.eu/malmstrom/) că tendinţele unor state membre (ghici care?...) de a se lăsa „duse de evenimente“ şi de a cere „măsuri rapide“ sînt îngrijorătoare şi aminteşte că politicile privind migraţia au nevoie de strategii pe termen lung şi nu trebuie influenţate de „mişcările populiste“. Foarte corect spus. Numai că pînă acum fiecare ţară şi-a aplicat propriile politici, Sudul (mai vulnerabil la imigranţi) fiind în conflict cu Nordul pe această temă, iar mişcările populiste au ajuns între timp să aibă succes tot mai mare în ţări care erau percepute ca tolerante şi armonioase, precum Olanda, Danemarca şi Finlanda. Politicienii populişti au devenit mai sofisticaţi, nu se mai declară otova împotriva străinilor, ci le induc alegătorilor nu doar teama că vor rămîne fără locuri de muncă din cauza migraţiei necontrolate, dar şi ideea că armonia socială se va strica iremediabil. Şi că, dispărînd the welfare state, nu vor mai avea parte de pensie. Aşa încît portretul-robot al votantului populist se schimbă: nu mai e muncitorul industrial ceva mai în vîrstă şi cu educaţie precară, ci un om de vreo 40 de ani, cu educaţie medie şi cu venit mediu – adică un om care o duce bine în Europa şi care vrea ca the welfare state să rămînă aşa cum a fost. Îngrijorările unui asemenea votant sînt sincere şi explicabile. Tocmai de aceea, e relativ uşor să-i bagi în cap că soluţia pentru a păstra ce avem este să închidem uşile şi ferestrele casei în care, vai, ne-am simţit atît de bine pînă să vină alţii cu care trebuie să ne împărţim bunăstarea în numele solidarităţii europene şi al liberei circulaţii...