Savantul și morala
Oare savantul care îl consiliază pe omul politic și de stat în chestiuni esențiale pentru binele public e dator să țină seama și de considerente etice și nu doar strict științifice? Sau el nu-i decît un „tehnocrat”, care uzează de o rațiune pragmatică, dirijată exclusiv spre scopul dat de omul politic, indiferentă la mijloace? Are savantul deci o răspundere etică pentru propunerile și planurile sale sau aceasta trece în întregime asupra omului politic? Mai mult, are savantul, mai ales în momente grave ca acelea pe care le trăim lunile acestea de pandemie, o răspundere, nu numai față de omul politic, ci și față de opinia publică? În general, biologul, medicul, fizicianul, geofizicianul, chimistul etc. de renume și cu reputație consolidată în domeniul său de expertiză trebuie să rămînă numai atît – medic, biolog, fizician etc. – sau e bine și chiar de dorit să aibă și o privire de ansamblu, „sinoptică” asupra societății? Dar nu cumva tocmai depășirea domeniului de competență generează mari riscuri, putînd conduce la grave neînțelegeri, ba chiar la discreditarea în ochii publicului nu numai a savantului respectiv, ci și a „speciei” oamenilor de știință în general?
Pun aceste întrebări, firește, în contextul scandalului declanșat de „planul” de combatere a pandemiei al profesorului Adrian Streinu-Cercel (intitulat, cu o stranie frivolitate, „Vacanța mare”). Las la o parte aspectele politice evidențiate de scandal (mai ales de momentul declanșării lui, deloc inocent politic); de asemenea, nu pun la îndoială bunele intenții ale profesorului și nici competența domniei-sale în domeniul epidemiologiei. Dar remarc, pe de o parte, iresponsabilitatea sa etică: profesorul nu-și pune nici o întrebare cu privire la dreptul și autoritatea statului de a-i deporta (căci acesta este cuvîntul pe care medicul evită să-l pronunțe) pe cei în vîrstă de peste 65 de ani, izolîndu-i de familiile lor, așa cum el a propus, fie și în numele protejării vieții lor. Deși nu se poate să nu știe că locurile individuale (hoteluri) de carantinare dintr-un oraș mare ca Bucureștiul, de pildă, sînt mult inferioare populației de vîrstnici din oraș, care locuiesc cu cei mai tineri din familie, totuși el concepe un plan care, în mod realist, nu s-ar putea aplica decît prin construirea de lagăre de concentrare pentru o mare parte a populației vîrstnice, spre a o izola de restul populației. A fost conștient profesorul de această implicație teribilă, fie și neexprimată, a planului său?
Dar, dincolo de chestiunea etică, nici măcar pusă, rămîne chestiunea fezabilității planului. Or, aici se vede că doctorul Streinu-Cercel și-a depășit cu mult competențele profesionale, anexîndu-și fără ezitare – și, aș spune, în mod ridicol – domeniul social, economic, politic, ba chiar psihologic (de pildă, cînd scrie că, atunci cînd se va reveni la normal, „aceste trei-patru luni vor trebui considerate ca și cînd nu au existat vreodată”). Nu vom mai intra în detalii, căci ele se cunosc: economia complet etatizată, raționalizarea alimentelor, transportul lor de către ONG-uri, supravegherea tuturor, ba chiar un guvern nou. Rezultă o societate totalitară, dar și absurdă deopotrivă: de exemplu, nimeni nu mai plătește impozite, dar „statul” achită toate cheltuielile dintr-un misterios fond de rezervă. Pe scurt, ieșind dintre pereții laboratorului său, dl doctor (nu altfel decît mulți alți savanți, pe alte meleaguri și în alte timpuri) a început să delireze; logica, rațiunea, bunul-simț l-au părăsit subit și, în schimb, o irepresibilă dorință de putere și de control total s-a manifestat foarte vizibil. Mă întreb: ce-i mai sinistru aici: derapajul etic sau derapajul logic, rațional, de la bunul-simț?
Repet: nu-i, din păcate, ceva neobișnuit. De multe ori, în ultimul secol, mari oameni de știință (fizicieni, matematicieni, logicieni, chimiști, filozofi, inclusiv laureați ai Premiului Nobel etc.) au suținut prin vorbă și scris tot ce putea fi mai rău pe lume: rasismul, nazismul, stalinismul, maoismul ori au condamnat vehement democrația și valorile umaniste – totul, desigur, în numele salvării umanității sau a unei părți considerate de ei mai valoroase din ea.
Savanții rămîn cu destulă autoritate în lumea de azi, astfel încît e periculos să abuzeze de ea înaintea marelui public. Profitînd de discreditarea pe care o vedem de atîtea ori a politicienilor, măcar oamenii de știință s-ar cădea să vorbească întotdeauna în numele adevărului și chiar al umanității pe care, în fond, și-au propus s-o servească și pe care cei mai mulți chiar o servesc cu onestitate și competență. Căci dacă nu ei, cine alții au mai mult acces la obiectivitate, competență, raționalitate și dovezi empirice? Iată însă că, nu o dată, tocmai ei se îndepărtează dramatic de acest ideal, devenind, cînd evadează „din laborator sau birou”, promotorii unor aberații sociale, politice, economice, morale, ba chiar aducînd justificări pentru cruzime, insensibilitate și inumanitate.
Omul de știință nu poate fi absolvit de răspundere morală, mai ales atunci cînd se pronunță, uzînd de autoritatea și de notorietatea sa, în domenii ce-i exced parțial sau total competența sa epistemică directă. Asta nu înseamnă că trebuie să rămînă mut în chestiunile mari care-l privesc pe cetățean, în general, și pe cel al țării sale, în particular. Dar nici nu ne putem împăca cu un om de știință dotat cu o inteligență supradimensionată, dar sterilă de etică sau cu o etică infantilă – așa cum ni-l reprezintă adesea, și nu complet neîntemeiat, cultura populară, și care, în plus, se repede să explice societății cum trebuie să trăiască și cum trebuie să moară.