Sănătate să dea Dumnezeu!...

Anul acesta, „Cartografierea socială a Bucureştiului“ (cercetarea a fost realizată de către colegii mei, Alfred Bulai, Cătălin Stoica şi Bogdan Iancu, împreună cu studenţi ai facultăţii), realizată în fiecare an de către Departamentul de Sociologie din SNSPA, s-a centrat pe problemele sănătăţii. Bucureştenii şi sănătatea, aşadar.

După cum am mai amintit şi cu alte ocazii, românii par să fie cei mai îngrijoraţi de sănătatea lor, dintre toate naţiile Europei: sănătatea este o problemă personală, importantă pentru peste un sfert din populaţia României (faţă de media europeană de 16%), fiind de două ori mai frecventă în straturile de jos – amintea mai de mult Dumitru Sandu. Mai curios este faptul că ţara noastră are cea mai mare pondere de indivizi îngrijoraţi de propria stare de sănătate şi în rîndul tinerilor între 15-29 de ani (19% faţă de media europeană de 9%). Mai mult, un studiu Discovery Research din 2008 arăta că tinerii noştri se află pe primul loc din Europa la „îmi fac adesea griji cu privire la sănătatea mea“, dar şi la „sînt conştient de faptul că nu mă îngrijesc de sănătatea mea atît cît ar trebui.“ Pe scurt: îmi fac griji pentru sănătatea mea, dar nu mă îngrijesc.

Studiul de faţă aduce cîteva precizări şi detalii interesante referitoare la această „cultură a sănătăţii“. În ierarhia îngrijorărilor personale ale bucureştenilor, sănătatea se află pe primul loc, înaintea viitorului copiilor sau a salarizării, de pildă. Mai mult, 66% declară că îşi fac adeseori griji pentru sănătatea lor. Nimic nou, deocamdată. Ce fac însă bucureştenii în aceste condiţii ? Ei bine, pentru peste o treime dintre bucureşteni, sănătatea depinde mai mult de Dumnezeu decît de individ, iar 23% au încredere foarte scăzută sau deloc în tratamentele medicale clasice. În vizibilă contradicţie cu această atitudine destul de „tradiţionalistă“ se află faptul că 75% dintre bucureşteni sînt de acord cu donarea de organe.

Coerent cu acest tradiţionalism al unei părţi semnificative a populaţiei, nu este de mirare că doar 38% dintre bucureşteni apelează la medici ca principală sursă de informare (şi uite-aşa apar „bolile de la televizor“...). Pe de altă parte, o persoană din două apelează des şi foarte des la tratamente tradiţionale. La extrema cealaltă, pentru mulţi tineri, sănătatea înseamnă în primul rînd vitalitate, energie, „a fi în formă“, drept care apelează din proprie iniţiativă la energizante naturiste, de genul ceai cu ginseng etc.

Una dintre principalele consecinţe este o adresabilitate redusă: 37% declară că nu au apelat la medic nici cînd consideră că ar fi trebuit să o facă (dar 20% apelează direct la farmacist), 15% nu apelează la cadre medicale nici în caz de probleme grave de sănătate, 14% nu au nici un fel de asigurare de sănătate şi doar 8% fac controale preventive: pentru marea majoritate, „atît timp cît eşti pe linia de plutire, eşti în regulă“ – constata un farmacist. În schimb, stăm foarte bine la tratamentul „după sfatul pacientului“, fiind – spune presa – pe primul loc în Europa la „consumul iraţional de medicamente.“

Dacă această cultură a sănătăţii este caracterizată printr-o doză încă mare de „tradiţionalism“, să vedem cum este perceput sistemul de sănătate.

Aici apare o contradicţie între preferinţa pentru un „stat social“ (77% declară că toţi oamenii ar trebui să beneficieze de un pachet minimal de asistenţă medicală, indiferent dacă plătesc sau nu asigurări medicale, iar 54% sînt împotriva introducerii sistemului de co-plată pentru internările în spitalele de stat) şi perceperea sistemului privat de sănătate ca fiind net superior celui de stat. Trebuie menţionată însă şi o evidentă inegalitate de şanse în ceea ce priveşte accesul la sistemul de sănătate: aproximativ o persoană din cinci a trebuit să se împrumute sau să vîndă lucruri din casă pentru a apela la servicii medicale.

Imaginea publică a medicului este şi ea destul de ambiguă sau ambivalentă. Astfel, peste jumătate din populaţie leagă actul medical de bani: numai cei cu bani reuşesc să aibă parte de asistenţă medicală de calitate (68%); cei mai mulţi medici sînt interesaţi doar de bani şi nu le pasă de pacienţi (54%). Puşi, însă, în situaţia de pacient, mulţi subiecţi au o părere relativ mai bună: doar 35% consideră că, dacă nu ar da nimic, medicii nici măcar nu i-ar băga în seamă; 56% nu dau nimic medicului de familie, iar 20% afirmă că nu dau niciodată cadouri sau bani. Se profilează aici şi un soi de tip legalist, modern şi în conformitate cu principiile „dreptului la sănătate“: aproximativ o persoană din patru condamnă orice formă de plată suplimentară şi consideră că toţi medicii care primesc bani sau cadouri ar trebui sancţionaţi prin lege şi văd soluţia în înăsprirea pedepselor pentru toţi aceştia.

Problema corupţiei este însă mai nuanţată. De fapt, pentru 89% dintre bucureşteni, putem vorbi despre corupţie doar cînd actul medical este condiţionat de „atenţii“, cînd banii sînt solicitaţi înaintea serviciului medical. Complementar, 61% – respectiv 72% – consideră că a da bani – respectiv cadouri – unui medic de care ai fost mulţumit nu înseamnă corupţie, ci „recunoştinţă“. Pentru 57% din populaţia Bucureştiului, mărirea salariilor medicilor ar fi principala soluţie.

Dincolo de rezultatele statistice ale studiului, Bogdan Iancu făcea următoarea observaţie: la noi, multe reclame sînt de genul „Aveţi probleme de urinare, luaţi Prostamol.“ În alte ţări, ele sună aşa: „Aveţi probleme de urinare, mergeţi urgent la doctor.“ No comment…

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.