Salarii cu lacrimi

7 octombrie 2010   SITUAȚIUNEA

Într-o săptămînă marcată de manifestaţiile sindicatelor din învăţămînt, reiau – recunosc, cu un pic de cinism – acest text (apărut acum doi ani fix) despre felul în care s-a votat, în Parlament, creşterea cu 50% a salariilor cadrelor didactice. 

Într-o perioadă de criză financiară cînd, pe tot globul, lumea e atentă la ce se întîmplă cu banii, Parlamentul României a decis să-i dea, fără să se gîndească de unde. Creşterea salariilor în învăţămînt i-a făcut şi pe alţi bugetari să ceară majorări asemănătoare. Ministrul de Finanţe, care acum cîtva timp anunţa că „avem bani“, că vistieria ţării e plină datorită încasărilor mai mari la buget, vorbeşte acum despre „destabilizarea economiei“ şi declară că însăşi siguranţa naţională poate fi pusă în pericol. Vorbe mari, care va să zică. Nu sînt singurele în acest context, aşa încît merită să poposim asupra lor.  

S-a spus că legea privind majorarea salariilor din învăţămînt a fost adoptată din raţiuni electorale, s-au comentat efectele sale economice, dar nu s-a acordat – cred – atenţia cuvenită modului în care au decurs „dezbaterile“. Stenograma şedinţei parlamentare (http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6532&idm=6&idl=1) arată că, de fapt, nu s-a dezbătut nimic. Uniţi în cuget şi-n simţiri electorale, parlamentarii care au luat cuvîntul au avut grijă să accentueze ideea că „partidul nostru“ a propus, a făcut, a dres şi va vota pentru, în timp ce „partidul lor“ n-a făcut, n-a dres, ba putem spune că dimpotrivă, a amînat şi a băgat beţe-n roate. Reprezentanţii grupurilor parlamentare au venit la pupitru pentru a rosti vorbe mari, cu iz aforistic ori cu „sentiment“: „Ne aflăm astăzi, după începutul anului şcolar, aş putea spune la un moment cu adevărat istoric“ (Anghel Stanciu, PSD, fost PRM); „Sînt în totalitate de acord cu expresia domnului Stanciu, că ne aflăm într-un moment istoric“ (Asztalos Ferenc, UDMR); „nu se poate înălţa ţara fără şcoală“ (Ecaterina Andronescu, PSD); „Dascălul este lumînarea care se arde pe sine ca să lumineze pe alţii“ (Ioan-Aurel Rus, PRM); „Ceea ce vreau să vă spun, stimaţi profesori, pentru că nu am fost, nu sînt şi nu voi fi niciodată un populist: mă bucur enorm că, în actuala guvernare, se reuşeşte ca salariile dumneavoastră să crească cu un procent motivant“ (Relu Fenechiu, PNL). Rămăşiţe ale retoricii de secol XIX învăţate prost de prin manuale şcolare ori broşurele au intrat în alcătuiri sintactice ciudate, în care vorbele se adună greu, dar „emiţătorul“ nu se lasă pînă nu înşiră tot: „Reaşezarea pe temeiuri corecte a salarizării personalului din învăţămînt este şi o garanţie a scăderii gradului de infracţionalitate, pentru că numai redînd demnitatea profesorilor striviţi adesea, ofensaţi de opulenţa parveniţilor perioadei pe care o trăim, nu-şi mai îndeplinesc menirea cu care au fost învestiţi“ (Mircea Costache, PC); „Iată că, finalmente, bine că s-a impus mintea românului cea din urmă. În afara salarizării corespunzătoare, decente, a salariilor profesorilor, fără alte amendamente de umilire a profesorilor, prin această creştere, deci a salariilor, într-adevăr deschiderea anului şcolar, şi cea care va urma poimîine, universitar, poate să spună că a pornit sub auspiciile respectului Parlamentului României faţă de una din categoriile cele mai importante pentru viitorul României“ (Paul Magheru, PRM). 

Pînă la urmă, legea s-a votat în unanimitate, ceea ce face din salarizarea profesorilor o problemă la fel de importantă ca intrarea României în NATO (şi ea votată în unanimitate la timpul respectiv). Numai că votul a fost dat cu gîndul la campania electorală şi sub influenţa beţiei de cuvinte: cine putea fi contra, după ce, de la pupitru, răsunaseră (chiar dacă uneori cu agramatisme) vorbe mari precum „recunoaşterea socială a muncii profesorilor“, „viitorul ţării“, „demnitate“ etc.? Ipocrizia votului nominal a avut şi ea un rol: în principiu, votul „la vedere“ este menit să-i responsabilizeze pe politicieni; în fapt, el a oferit, de această dată, ocazia cîte unui mic show personal, în aplauzele liderilor de sindicat veniţi să asiste la „marea reparaţie“. O chestiune care ţine de buna administrare a banilor publici a fost acoperită de o retorică ieftină, de demagogie şi populism electoral. Parlamentarii liberali au avut un comportament de-a dreptul schizoid: au votat „pentru“, deşi au declarat că proiectul de lege e populist şi demagogic. Necesară de multă vreme, majorarea salariilor pentru profesori s-a transformat într-o temă „controversată“ şi a ajuns la Curtea Constituţională şi în talk-show-uri. După ce a votat în favoarea legii, dl ministru Cristian Adomniţei s-a plîns pe la televiziuni că nu sînt bani. Nu se mai înţelege nimic. Cred că, dincolo de populism şi de raţiunile electorale, această aiureală se explică şi prin capacitatea parlamentarilor români de a se îmbăta cu vorbe. Cu o slabă cultură a dezbaterii şi cu un puternic sentiment că sînt nişte mici demiurgi care, legiferînd, schimbă realitatea, cei mai mulţi parlamentari devin uşor victimele propriului discurs. Problema este că acest discurs de-responsabilizat creează victime colaterale şi, mai ales, toceşte cuvintele. „Demnitate“, „viitorul ţării“ ş.cl. ajung să-şi piardă orice impact. Iar cînd ministrul de Finanţe adaugă pe listă „destabilizarea economică“ şi „siguranţa naţională“, nu face decît să amplifice senzaţia că, în România, cuvintele şi-au pierdut gravitatea şi seriozitatea, au rămas simple ambalaje şi etichete bune de păcălit „cumpărătorii“.  

Nepăsători faţă de posibilităţile reale de aplicare, în aplauze şi cu lacrimi în ochi, parlamentarii au votat „din vorbe“ o lege care, în loc să rezolve decent problema salariilor pentru profesori, o transformă în controversă. 

Dilema veche,  nr. 243, 9 octombrie 2008

Mai multe