Şah mat?
De mult n-am mai avut senzația pe care o am acum. Totul mi se pare blocat pe termen indefinit. Nu văd nici o ieșire la îndemînă, nu pot aproxima ce fel de strategie ne-ar putea salva și nici cine ar putea-o iniția și susține în mod eficient, pînă la un rezultat mulțumitor. Nu-mi mai înțeleg țara, nu mai pricep metabolismul ei social-politic, nu mai percep linia de orizont. Iată cîteva dintre faptele care m-au adus în această fundătură:
1) PSD a cîștigat, în 2016, o victorie „istorică“: a obținut, ni se spune, o majoritate zdrobitoare, în numele căreia poate face orice, dispunînd de un subînțeles „sprijin popular“. Dar majoritatea reală care legitimează guvernul actual e compusă, de fapt, din voturile a circa 3,5 milioane de români. Cu alte cuvinte, 15 milioane dintre noi au votat altceva sau au tăcut. Prin urmare, PSD are o legitimitate străvezie și, fără o alianță salvatoare cu un partid de nișă, n-ar fi ajuns la procentajul necesar unei guvernări autonome și „autarhice“. Să zicem, însă, că, pînă aici, avem de-a face cu „meandrele“ democrației. Opoziția dă vina pe cei care n-au mers la urne. Cei care n-au mers la urne dau vina pe Opoziție, reclamînd absența unor lideri convingători, a unor programe solide, a unui profil politic capabil să seducă. Grav e, totuși, altceva: ultimele sondaje de opinie arată că – fie și după un an de guvernare bîlbîită, ca să nu spunem eșuată – procentele electorale arată cam la fel! Avem, în acest caz, o problemă cu electoratul autohton? Cu o formă de incultură politică sau de indiferentism? Cu o inerție „ideologică“ de necorectat? Cu un fenomen de loialitate oarbă, neatentă la rezultate, sau cu o captivitate politică de tip cvasi-magic? Dacă e așa, trebuie să ne resemnăm: pentru un anumit segment de alegători – cei care ne hotărăsc soarta –, promisiunile sînt mai atrăgătoare decît îndeplinirea lor! Nu mai rămîne decît să ne identificăm iarăși cu formulele clasice ale relativismului autohton: „N-ai ce-i face!“, „Asta-i situația!“ Șah mat!
2) PSD reușește, într-un timp record, o performanță cu adevărat istorică: nu a preluat doar prerogativele Puterii, ci și pe acelea ale Opoziției. Și-a decapitat singur două guverne. După un an de guvernare, sîntem la al treilea premier desemnat. Totul într-o atmosferă în care consensul și dezordinea merg mînă-n mînă. Grindeanu joacă, mai întîi, cartea mielușelului tandru, apoi, la debarcare, cartea băiatului răzvrătit, după care se lasă „domesticit“ cu un post gras în administrație. Urmează Tudose (PSD găsește mereu în rezerva sa de cadre inși de care, pînă deunăzi, nu auzise nimeni). Tudose face invers decît Grindeanu: a-doptă, pînă la un punct, un stil mai bățos, mai încăpățînat, dar la urmă se supune, cuminte, deciziei CEx. E momentul cînd apare, din același cenușiu anonimat, a treia șefă de guvern, doamna Viorica. Pare femeie cumsecade, m-aș lăsa oricînd invitat la o porție de sarmale gătită de dînsa, dar n-am nici un argument să dorm liniștit, cu conștiința că țara e pe mîinile unui expert… Dl Dragnea se explică autocritic: „n-am avut mînă bună“ cu cei pe care i-am numit în funcție. Păi, în orice țară normală, un președinte de partid care o ține langa din greșeală în greșeală pleacă. Dar dl Dragnea zîmbește ’oț și se pregătește de însurătoare! Partidul îl susține, poporul își menține neștirbită încrederea în el. Cine e de vină pentru această farsă? Majoritatea pesedistă, care, strîns unită în jurul lui Daddy, înfruntă, eroic, rușine după rușine? Nu. Poate președintele Iohannis, vinovat că „a mai dat o șansă“ specialiștilor în rateuri? (În ce mă privește, nu cred ca președintele, date fiind precaritatea Opoziției și ferma majoritate parlamentară, putea lua altă decizie. Cred însă că, retoric și politic, o putea ambala mai abil și mai ofensiv.) Pe scurt: PSD e tare pe poziții, președintele e taxat ca „dezamăgitor“, USR scade în sondaje, PMP la fel. Doar PNL înregistrează o oarecare creștere, fără să ne dea speranța unei iminente victorii de anvergură… Şah mat?
3) Poate ne salvează solidaritatea civică? #Rezist? Ca semnal, nu e prima dată cînd o spun, existența protestelor de stradă e necesară și încurajatoare. Dar, pe de altă parte, guvernanții nu par deloc impresionați. Își văd de treabă, suverani și nesimțitori, ca și cum ar avea de-a face doar cu mici hărțuieli răuvoitoare. În plus, contrapropaganda demolatoare (manipulare, multinaționale, Soros etc.) pare să aibă succes la un anumit segment al populației. Am văzut chiar „oameni de bine“ situîndu-se prudent și „avizat“ față de mișcările de protest… Nu mai vorbesc de vorba epocală a dnei Andronescu (un fel de bonă a PSD-ului): nu partidul de guvernămînt dă semne de instabilitate politică schimbînd, într-un an, trei prim-miniștri, ci protestatarii plătiți să ne compromită! Oricum, mai suspecți decît guvernanții rămîn străinii. Tot felul de „daci“ nespălați se răstesc buruienos la ambasadorii „partenerilor“ noștri europeni și transatlantici, iar maghiarii („iezuiți, altminteri nu-s proști“) se pricep să facă nefăcute și să spună drăcii, știind că, astfel, stimulează tot ce-i mai rău în noi, ca să ne arate apoi cu degetul „lumii civilizate“… Oricum, în ce ne privește, nu prea mai avem politică externă. (Caz spectaculos: vine în vizită oficială premierul japonez și n-are cu cine se-ntîlni…) Et j’en passe… Şah mat!
4) Nu mai e clar care e psihologia celor de la vîrf. La prima vedere, ai zice că sînt autocentrați, preocupați doar de cîștigul și carierele proprii, folosind țara doar ca ornament retoric. Alteori, mă întreb dacă nu cumva domnii și doamnele cu pricina se socotesc, pur și simplu, în ordine. Adică cred sincer că așa trebuie să fie, că asta e „normalitatea“ și nu înțeleg ce-avem cu ei. Nu admit niciodată că au greșit, sau măcar că ar putea greși, nu reacționează viu, receptiv, la obiecțiile care li se fac. Preferă să ignore, să calomnieze, să tranșeze totul, birocratic, în favoarea lor. Cu alte cuvinte, au o sminteală „autentică“. Pe scurt: la vîrful statului, avem un neîntrerupt spectacol de incompetență, insuficiență mentală, mulțumire de sine, mediocritate! Şah mat!