Să se dea o lege!

22 aprilie 2010   SITUAȚIUNEA

De aproape 20 de ani guvernele şi miniştrii învăţămîntului ne-au tot spus că „se face reformă“, iar legislaţia în domeniul educaţiei s-a adoptat şi modificat de mai multe ori. N-am avut – totuşi – o reformă adevărată (deşi, prin 1997-1998, începuse bine), ci tot felul de schimbări mai mari sau mai mici, în funcţie de partidul la putere şi de ideile fixe ale fiecărui ministru. Comisia prezidenţială însărcinată să evalueze starea educaţiei a ajuns, în 2007, la concluzii amare: sistemul românesc de învăţămînt este „ineficient, nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate“. Aşa încît, s-a decis elaborarea unei noi legi, „atotcuprinzătoare“.

Acum, legea a ajuns în Parlament şi se speră adoptarea ei pînă în iunie. Are peste 100 de pagini şi încearcă să adune la un loc cam totul – de la învăţămîntul primar la educaţia permanentă, y compris statutul personalului didactic (care fusese pînă acum o lege separată). Nu ştiu dacă o astfel de legiferare „totală“ e mai potrivită decît adoptarea unor legi mai simple şi mai clare, care să reglementeze separat şi specific fiecărui domeniu (căci, evident, problemele grădiniţelor sînt altele decît ale cercetării în universităţi, de pildă). Dar principalul ei defect mi se pare acela că încearcă să legifereze foarte multe, inclusiv chestiuni care ar putea fi lăsate la decizia fiecărei instituţii sau comunităţi locale ori pe seama ministerului. Un singur exemplu: elevii beneficiază de tarife reduse cu 75% pentru accesul la manifestările culturale organizate de instituţiile publice, scrie la art. 70. Dacă un teatru va dori, la un moment dat, să-i primească pe elevi gratis la anumite spectacole, nu va putea, căci legea a decis altfel. De ce asemenea detalii financiare trebuie puse în lege? Şi mai sînt şi alte exemple posibile... Nu insist. Dilema veche va realiza în curînd un dosar despre noua lege a educaţiei şi viitorul pe care ni-l pregăteşte...

M-am gîndit încă o dată la obsesia guvernanţilor şi politicienilor noştri de „a legifera totul“ (vorba lui Ceauşescu: „să facem totul!“...), de a face legi complicate şi greu de aplicat... Paradoxal, vrînd ca totul „să fie foarte clar“, deci neinterpretabil, şi să nu rămînă ceva „pe dinafară“, legislatorii noştri produc legi stufoase, pentru care e nevoie de enorme metodologii de aplicare, ajungîndu-se pînă la urmă la arbitrar: cutare funcţionar public, pierdut în atîta stufoşenie, „simplifică“ după propriul nivel de înţelegere şi aplică legea „în consecinţă“. Apoi, fiind vorba de un domeniu important precum educaţia şi de un sistem – învăţămîntul – care se reformează greu şi dă rezultate în timp îndelungat, mă tem că prea multe detalii prevăzute în lege (deci modificabile doar prin altă lege) vor bloca total lucrurile dacă, la un moment dat, se va simţi nevoia unei modificări. În ultimă instanţă, obsesia de a nu lăsa nimic nereglementat riscă să aibă un efect negativ: foarte multe lucruri vor fi „înţepenite“ irevocabil, iar textul stufos şi prea detaliat va genera lungi metodologii, explicaţii şi reveniri la explicaţii din partea ministerului, pentru că „în teritoriu“ nu s-a înţeles cum trebuie nu ştiu ce paragraf...


Dar o anchetă din Adevărul („Legea educaţiei împarte şcoala în cinci tabere“) pune cap la cap solicitările rectorilor, studenţilor, elevilor, profesorilor şi părinţilor: de la felul în care se plătesc bursele de doctorat ori taxele pentru cămin şi cantină pînă la problema violenţei în şcoli, de la disciplinele pentru bacalaureat pînă la felul în care trebuie făcut „portofoliul elevului“. Sînt sute de solicitări şi amendamente, iar parlamentarii vor veni cu ale lor...

Trag concluzia că obsesia de a legifera, negru pe alb, totul nu e doar a politicienilor, ci a societăţii în general. „Să se dea o lege!“ – cere poporul ori de cîte ori ceva nu merge. A ajuns un fel de tic verbal, un fel de slogan oricînd bun de scos la iveală, un refren valabil pentru orice – de la gropile din asfalt la marea corupţie. „Să se dea o lege!“, vrea poporul, uitînd adesea că nici legile pe care le avem nu se aplică întotdeauna cum trebuie...

Ce să fie la mijloc? O neîncredere generalizată în capacitatea noastră de a ne administra problemele încît simţim nevoia ca orice fleac să fie prevăzut prin lege? O dorinţă de a ne „acoperi“ cu prevederi legale, astfel încît să scăpăm de responsabilitate şi iniţiativă? Sau o experienţă de oameni care s-au „fript“ de prea multe ori cu felul în care se fac şi se aplică legile? Oricare ar fi explicaţia, nu cred că o Românie modernă se poate clădi prin legi complicate şi prea amănunţite, ci prin stimularea responsabilităţii indivizilor şi comunităţilor. Dacă batem în cuie legislative fiecare mărunţiş, o să ne pară rău cînd vom simţi nevoia să schimbăm ceva şi să ne adaptăm la cerinţe şi probleme noi...

Mai multe