Să fim realiști?

Detest să am mereu dreptate. Şi să republic texte mai vechi. Dar descopăr, uneori, cîte o pagină care pare scrisă ieri sau azi. Şi îmi spun că dacă eu, autorul ei, am uitat-o, o vor fi uitat şi cititorii. Drept care, cu scuzele de rigoare, le-o reamintesc.  

Cîţiva notorii „oameni de televiziune“, volubili, sprinţari, fără dileme, au lansat o nouă ideologie. Veche, desigur, ca toate lucrurile noi. I-aş spune ideologia realităţii minimale, sau, ca să invoc metafizica domnului Vanghelie, ideologia realităţii „care este“. În rezumat, ea sună astfel: realitatea, atîta cîtă e, e destulă şi e bună. Să nu ne complicăm cu criterii sofisticate, cu pretenţii intelectualiste, cu exigenţe elitare. Să admitem, odată pentru totdeauna, că nu opiniile cîtorva sclifosiţi, nu valorile rarefiate ale unor minorităţi gălbejite constituie substanţa şi rostul vieţii. Viaţa, viaţa adevărată, viaţa celor mulţi, cu nevoile lor curente, cu bravul lor semidoctism, cu farmecul lor gregar – iată ceea ce trebuie să aperi, să lauzi şi să cînţi. Să ne mai lase puriştii „bunului-gust“, şoarecii de bibliotecă, grămăticii pedanţi. Să dăm cezarului popular ceea ce îi aparţine: atenţia noastră exclusivă, amorul nostru necondiţionat. Nu vă plac manelele? Dar ele există şi au succes. Nu vă plac talk-show-urile cu Becali şi viaţa cotidiană a cuplului Irinel-Monica? Dar ele fac rating. Sînt cool. Sînt Viaţa însăşi. Nu vă place Casa Poporului? Dar poporului îi place. Divertismentul autohton vă miroase a vulgaritate? Dar cine vă pune să vă uitaţi? Ce-ţi fi vrînd? Molière zi şi noapte? Caragiale non-stop? Charlie Chaplin de trei ori pe zi? N-aveţi decît să vă încuiaţi în bibliotecă. Viaţa e în altă parte şi se poate dispensa de fiţele voastre. Viaţa e mişto şi miştocăreala e viaţă. Ne-am săturat de idei înalte, de maniere fine, de predici. Vrem virilităţi fruste, duioşii de bodegă, chef. Ceea ce există n-are nevoie de nici o justificare, de nici un adaos. Există, deci e valabil.  Există, deci asta e! Deci cui nu-i place să se retragă la sanatoriu. Gata cu fumurile! Realitatea e singura realitate. Deci intelectualii să ne mai slăbească. 

Campionii acestei ideologii, ca de altfel campionii tuturor ideologiilor, nu pot fi contrazişi.  Ei ştiu, vorbesc de evidenţe,  sînt slujitorii eroici şi grandilocvenţi ai comunităţii. Cînd aroganţi şi băşcălioşi, cînd sentimentali şi patetici, oamenii aceştia confundă şmecheria cu buna-dispoziţie, suspensia gîndirii cu bunul-simţ, şi pofta egolatră de notorietate cu dragostea de oameni. Cum să-i îmblînzeşti, cum să-i pui pe gînduri? 

Le-ai putea spune, mai întîi, că recad, fără să-şi dea seama, în cea mai ieftină retorică proletcultistă. De la idolatria marxist-leninistă a „maselor“, la lozinca resentimentară („Moarte intelectualilor!“), toate „nuanţele“ acestei retorici sînt de mult cunoscute. Le-ai mai putea spune că tot ce e, astăzi, viaţă civilizată s-a născut din sentimentul că realitatea dată, realitatea strictă e insuficientă şi, prin urmare, ameliorabilă. Ameliorabilă tehnologic şi stilistic. Realitatea  se îmbogăţeşte neîncetat prin comentariu şi prin ingeniozitate adaptativă. A fi „realist“ e a căuta altceva şi mai mult decît oferă realitatea. Nu te laşi în voia bolilor, pretinzînd că, întrucît există, sînt îndreptăţite, nu asumi cu entuziasm urîtul pentru că e ubicuu, nu sanctifici prostia pentru că e curentă. Dacă vrei muzică, nu te opreşti la zgomotele pădurii, dacă vrei arhitectură, abandonezi gata-făcutul peşterii, dacă vrei vin, nu te mulţumeşti să mănînci toţi strugurii. Umanitatea constă în capacitatea de a trata realul nu drept o instanţă care îşi ajunge sieşi, ci drept o infinită materie primă. Sîntem ceea ce adăugăm lumii. Desigur, uneori adăugăm lumii ce nu trebuie, sau încurcăm borcanele: una e să faci borş, alta e să faci cidru. Utilitatea borşului e incontestabilă, cu condiţia să nu mi se vîre pe gît ca cidru. Nici manelele, nici giumbuşlucurile Oana-Pepe, nici idila Columbeanu nu trebuie (şi nu pot fi) evacuate. Grav e dacă proliferarea lor devine normă şi model. Grav e dacă ele sfîrşesc prin a evacua, sau prin a marginaliza, restul. Aş adăuga că apologia „gustului popular“ în forme de maximă trivialitate e ofensatoare faţă de gustul popular însuşi. Secole lungi de cultură populară hiper-rafinată dezmint acest derapaj. Derapajul nu apare decît printr-o acţiune insidioasă de intoxicare cotidiană a sensibilităţii publice. 

Cît despre marii moderatori TV care pledează pentru „realitatea care este“, ei au o comică problemă de identitate. Fac gazetărie – adică nu ne lasă singuri cu realul, ci îl ambalează în tone de texte şi imagini – scriu, vorbesc, folosesc camere de luat vederi, ochelari, stilouri, metafore, culori, adică tot felul de produse ale creativităţii, aşadar ale intelectului omenesc, dar vor să treacă, totodată, drept „băieţi de băieţi“, oameni din popor, străini de orice otravă livrescă. Vor, pe scurt, să fie şi călare, şi pe jos. Vor să vorbească buruienos, dar se înghesuie şi să pomenească, hodoronc-tronc, de Dostoievski şi Santayana. Sînt, care va să zică, complecşi, rotunzi, „oameni universali“. În realitate, sînt mereu la jumătatea drumului, nici cu lecturile la zi, nici cu degetele bătătorite. „Nu sîntem intelectuali!“ zic ei, ferindu-se de această etichetă ca de ducă-se pe pustii. Se poate. Dar asta nu vă califică drept viguroasă clasă muncitoare. Nu aveţi nici statutul pe care îl respingeţi, nici cel la care aspiraţi. Prestaţia Dvs. constă, deocamdată, în utilizarea (pripită şi parţială) a intelectului propriu şi într-o zglobie clămpăneală mondenă. Credeţi-mă, e puţin! Şi dacă, în plus, vă luaţi şi aere magisteriale – e ridicol.

Articol apărut în Dilema veche, nr. 126, 29 iunie 2006