Rostul literaturii
Are literatura vreun rost? Eugen Ionescu – se știe –, în rebelul și sarcasticul său Nu, ridica problema sub forma unei dileme ce admitea o unică concluzie negativă: „Dacă există Dumnezeu, nu are nici un rost să ne ocupăm de literatură, dacă nu există Dumnezeu, iarăși nu are nici un rost să ne ocupăm cu literatura“. Uite însă că literatura rămîne o ocupație constantă, de un oarece preț în ochii a destui oameni, trăitori în diferite momente istorice. Cum se explică asta? Să fi greșit Ionescu? Poate că nu, sau nu complet. Pur și simplu, alternativa lui e prea brutală. Nu știm, de fapt, să dăm un răspuns neclintit și definitiv la întrebare și ezităm mereu să ne decidem asupra felului cum ar trebui rezolvată dilema: ne găsim, mai întotdeauna și cei mai mulți dintre noi, suspendați cumva la mijloc între afirmație și negație, incapabili să ne hotărîm. (Excludem aici cazurile individuale, de inși cu totul deciși, într-un sens sau altul.) Nu sîntem aproape niciodată cu totul siguri nici că Dumnezeu există, nici că Dumnezeu nu există. (Eugen Ionescu însuși era în această situație.) Avem argumente pro destule, dar iute le combat și argumentele contra la fel de numeroase și puternice, iar cîntărirea lor poate lua o viață. Dar ce spun eu „o viață”? Multe-multe vieți și tot n-au fost de-ajuns.
Sîntem condamnați atunci la scepticism și oscilații de umoare metafizică. Dar, dacă așa stau lucrurile, înseamnă că o fundamentală incertitudine, insinuată pretutindeni în gîndurile și în viețile noastre și pe care nu știm să o alungăm în pofida tuturor eforturilor, poate fi făcută răspunzătoare de utilitatea și chiar de ființarea însăși a literaturii. Cînd totul pare nesigur, confuz și îndoielnic, dar nu pînă într-atît încît să se destrame în neant, cînd nu există țintă clară încotro să te îndrepți și nici drum rectiliniu pe care să calci, dar nu poți nici sta locului așteptînd zadarnic din altă parte sentința, nu-ți rămîne decît să ocolești îndelung, în speranța că vei ajunge undeva în cele din urmă. Și pare-se că literatura e o formă de ocol, o modalitate rafinată de a amîna scadențele, spunînd între timp fel și fel de povești, iar unii dintre oameni încep să scrie mai tîrziu acele povești.
Într-adevăr, dacă oamenii, încă din timpurile străvechi, ar fi avut siguranța absolută a prezenței zeilor sau zeului, de ce ar mai fi trebui să inventeze mituri despre ei, punîndu-le pe seamă o mulțime de invenții și chiar de imposibilități? Mai mult: a povesti ceva despre cineva care-ți stă în față, nemijlocit, e total delicat și nepoliticos. Povestim, în schimb, cu voluptate, lucruri despre absenți, îi bîrfim fiindcă știm că lipsesc un timp, pentru a-i evoca și a-i face prezenți virtual celor cu care împărțim masa, casa sau lumea. Iar miturile sînt întîi de toate astfel de bîrfe majore despre zei (nu întîmplător, amorurile și scandalurile lor ocupă atîta loc în mitologii), uneori și despre anumiți „eroi” sau „semizei”, care au avut însă grijă să moară de mult. (Cum face Biblia cînd, de pildă, spune că Moise era gîngav.)
Invers, dacă omul ar fi absolut sigur că Dumnezeu sau zeii nu există, n-ar avea nici un sens să recite și să cînte despre ei, necum să-i bîrfească. Căci una e absența, alta non-existența. Cum să bîrfești non-existența? Așadar, pe lîngă faptul că ar lipsi altarele, templele, sacrificiile, rugăciunile, preoții, profeții, orgiile sacre, călugărițele și facultățile de teologie, ar lipsi și miturile. Și pentru că la început cîntecele sînt poeme cîntate, poate n-ar fi existat nici muzica. (Ar fi existat, în schimb, pictura sau sculptura, care redau realități tangibile.) Or, istoria literară o arată: din mituri s-a născut literatura, precum Iliada, ori, mai tîrziu, teatrul. Desigur, ulterior mitul s-a secularizat și sacrul s-a disimulat în profan; dar fără sacrul inițial, nici „secularul” și profanul n-ar prea avea sens, așa cum valea n-are sens ca vale, dacă nu există deal. Așadar, în caz că oamenii ar fi fost întotdeauna și în general complet siguri de inexistența divinului, n-ar fi avut nici măcar literatură profană.
Literatura, în mare, e așadar fructul bine pîrguit, mustos și dulce (pe alocuri răscopt) al marii noastre incertitudini metafizice. E compensația noastră fericită pentru că, de cele mai multe ori, nu numai că n-avem credință, dar nici măcar o necredință strașnică n-avem.