România în presă

Mircea Crişan, un mare actor de revistă pe care puţini şi-l mai amintesc, a riscat să spună, într-o emisiune de divertisment difuzată la radio prin anii ’60, o glumă cu apropo. Suna aproximativ aşa: „Buletin de ştiri. New York: un bogătaş a ucis astă-noapte un tînăr de culoare. Paris: o grevă a muncitorilor feroviari a paralizat oraşul. Londra: datorită ceţii au avut loc în centrul oraşului cîteva sute de accidente. Bucureşti: au înflorit salcîmii”. Era o ironie la adresa presei autohtone, care consemna neîncetat orori capitaliste, în contrast cu infinitele rozuri „de la noi”. După marea schimbare din decembrie 1989, lucrurile s-au „normalizat”. Avem voie, în sfîrşit, să vorbim şi despre ororile noastre. Televiziunile şi ziarele au primit cu entuziasm această dezlegare miraculoasă, fruct al luptei pentru libertate a poporului martir. Nu zic că „realităţile” nu oferă, cu asupra de măsură, materie primă pentru ample antologii de veşti proaste. Dar ar fi, poate, recomandabil ca producătorii de televiziune să-şi pună din cînd în cînd şi alte întrebări decît cele legate de rating. Să reflecteze la efectele colaterale ale producţiilor lor, la răspunderea pe care au faţă de telespectatorii de toate vîrstele şi faţă de ei înşişi.

Chiar cînd „situaţiunea” e grav fisurată, nu ajuţi cu nimic transformînd-o în polemică partizană, triplînd cearcănele, manipulînd geamătul ca să semene a urlet. Nu arăţi pasagerilor dintr-un avion zguduit de turbulenţe filme cu catastrofe aviatice. Nu prezinţi bolnavului cronic statistici despre mortalitatea ridicată a bolii sale, nu dai lecţii de înot descriind etapele înecului. Ştiu: oroarea se vinde bine. Ţoapa din noi adulmecă lacom mirosul sîngelui: vrea „să vadă mortul”, să asculte cum se ceartă vecinul, cum se îmbată starletele, cum divorţează mogulii, cum fură şi cum se ceartă politicienii. Pentru ca degringolada generală să fie „credibilă” se adaugă „argumente” externe: ne trage de urechi The Economist, sîntem depunctaţi în cutare clasament, ne-am făcut de rîs la Bruxelles, ne-au depăşit „pînă şi bulgarii” etc. Îl rog pe cititorul de bună-credinţă să nu mă judece grăbit. Nu vreau să ascundem, ca pe vremuri, gunoiul sub preş. Nu vreau să falsificăm realitatea, să trecem sub tăcere mizeria. Vreau doar să reabilitez virtuţile dozajului, ale stilului, ale ierarhiilor corecte. Nu mai vreau să aud voci răstite, bancuri proaste, băşcălie suburbană. Nu mai vreau trivialitatea crasă, furia golănească, degustarea sado-masochistă a dejecţiei, voluptatea pagubei. Nu pricep de ce trebuie să fiu îndopat ore întregi cu „analize” baroce despre vreo rochie de ministru sau despre papionul președintelui, despre cearta de vorbe dintre partide şi dintre gazetari, despre cîte un filmuleţ cu interlopi reprodus de zeci şi sute de ori pe seară, despre hîrjoneli şi zgaibe derizorii. Nu vreau să iau notă de meniul nunţii lui Borcea, de bătăi sau chermeze rome, de fermentaţia mentală a Oanei Zăvoranu, de surorile Gabor, de înțelepciunea de piață a doamnei Budeanu sau de musculatura dnei Șoșoacă. Nu vreau să trăiesc de prea aproape mitocănia, prostul-gust, bîrfa, scandalul privat devenit temă națională. („Prodanca” și „Reghe” etc.).  

Am  mari rezerve, declarate, faţă de retorica dlui Dan Puric. Dar trebuie să recunosc cinstit că, mai demult, într-o emisiune a Andreei Creţulescu, a pus întrebarea esenţială: „De ce ne arătaţi toate astea? Nu e nimic altceva de arătat?”. Subscriu. La întrebare, nu la argumentaţia dlui Puric („Să nu ni se facă nouă ordine la noi acasă” seamănă prea mult cu „neamestecul în treburili interne”). Dar întrebarea rămîne. De ce ne arătaţi toate astea?

(Text scris, degeaba, acum vreo zece ani)