România fără români
În Adevărul de ieri, am făcut cîteva comentarii despre un sondaj care măsoară „starea naţiunii“ în acest moment. Spaţiul nu mi-a fost suficient pentru tot ce voiam să spun, aşa că reiau textul aici, cu cîteva adăugiri.
Pe unde am umblat prin ţară, am întîlnit destui oameni cumsecade, care îşi fac treaba, îşi cresc copiii, nu-şi doresc foarte multe („sănătate să fie, că restul le-om descurca noi!“), n-au uitat – în ciuda necazurilor – să fie veseli. Cînd stai de vorbă, la o bere, în cercuri de prieteni şi cunoscuţi, între amici şi vecini, te simţi ca între oameni cumsecade, nici mai buni, nici mai răi decît alţii. Sondajele însă măsoară percepţiile de ansamblu ale oamenilor la un moment dat şi, tocmai de aceea, nu prea se potrivesc cu ceea ce simţim pe pielea noastră şi cu ceea ce vedem „cu ochii noştri“.
De curînd, IRES a realizat un asemenea sondaj despre „starea naţiunii“. E treaba sociologilor să interpreteze datele şi să dea explicaţii. Eu constat doar că felul nostru de a ne vedea pe noi înşine e, pe alocuri, confuz şi contradictoriu. 93% dintre concetăţenii noştri sînt mîndri că sînt români, 95% cred în Dumnezeu, 70% cred că românii sînt mai inteligenţi decît restul europenilor. După mintea mea, aceste procente ar trebui să ne dea o foarte mare încredere în noi înşine. Dacă sîntem aşa deştepţi şi credincioşi, dacă sîntem atît de mîndri că ne-am născut în această ţară înseamnă că nimeni nu ne poate sta în cale: ar trebui să construim o Românie pe măsura marilor noastre calităţi. Ei bine, nu ne iese! 70% dintre români cred că „oamenii obişnuiţi sînt neputincioşi în faţa conducătorilor“. Foarte mulţi sînt – desigur – îngrijoraţi de clasa politică, de starea proastă a economiei, a învăţămîntului, a spitalelor (cauzată, evident, tot de clasa politică), de corupţie. 73% i-ar sfătui pe tineri să plece din ţară.
Care va să zică – simplu spus –, aşa o mîndreţe de popor deştept ar vrea să-şi golească ţara de locuitori pentru că politicienii sînt proşti. După 20 de ani de democraţie, nu ne-a ieşit ce-am vrut, ne-am pierdut răbdarea şi nu sîntem aproape deloc îngrijoraţi că noi i-am ales pe conducătorii noştri. Şi tot noi trebuie să-i schimbăm. Ce păcat că Dumnezeu nu votează în locul nostru: ar cîştiga alegerile, cu 95% din voturi, nişte conducători mîndri şi deştepţi, după chipul şi asemănarea noastră...
De unde însă această amestecătură de „valori“? Cu totul nesociologic şi neanalitic, încerc să pun nişte întrebări de bun-simţ. Dacă 93% dintre ai noştri sînt atît de mîndri de românismul lor, de ce vreo 73% le-ar recomanda tinerilor să plece din ţară? N-ar fi mai adecvat cu condiţia lor de români să le spună tinerilor ceva de genul (improvizez simplist, desigur) „dragi copii, avem o ţărişoară, momentan sîntem nemulţumiţi de ea, dar şi voi sînteţi tot români, hai să ne apucăm de treabă şi o dregem noi cumva...“. Şi apoi, care „românism“? Ştiu cîţiva intelectuali care spun şi scriu că „românismul“ e în suferinţă, că fibra neamului s-a stricat, că degringolada ne afectează fiinţa naţională. Aşa este. Dar în „românismul“ de azi intră – tocmai! – şi degringolada, şi neîncrederea, şi convingerea a peste 90% dintre concetăţeni că oamenii care au făcut bani (români şi ei!) au reuşit asta prin mijloace necinstite. Ba poate că şi aceia care au furat şi au făcut averi prin şmecherii – pînă nu se pronunţă Justiţia, n-avem de unde şti cîţi şi care sînt – se simt tot români mîndri cu frică de Dumnezeu! Poate că şi ei, dacă îi întreabă cineva – pentru sondaje sau în vreo conversaţie la bere –, declară sincer că sînt dezamăgiţi de clasa politică! Chestia cu „românismul“ devine, astfel, fără să acordăm cifrelor din sondaj mai multă importanţă şi relevanţă decît au, un fel de umbrelă protectoare, în numele a ceea ce ştim noi din cărţi sau din gloria trecută, pentru un prezent care ne displace.
Mi se pare însă – şi aici chiar că am dileme, nu fac decît să arunc o piatră în apă – că în „românism“ se include şi această permanentă bombăneală, această veşnică nemulţumire faţă de o „patrie“ abstractă şi aproximativă, în timp ce, mişcîndu-ne cu toţii printre oameni reali şi concreţi, sîntem tentaţi mai degrabă să nu avem încredere în ei şi să ne simţim cu toţii „neputincioşi în faţa conducătorilor“. Stăm bine – în sondaje şi în discursuri – cu „românismul“, dar stăm prost cu „atitudinea/mentalitatea“. Numai 3% dintre noi sînt îngrijoraţi de atitudinea şi mentalitatea cetăţenilor. Mult mai puţini decît cei care îşi manifestă îngrijorarea faţă de clasa politică. Cu alte cuvinte, ne dăm învinşi şi neputincioşi în faţa conducătorilor pe care tot noi i-am ales. Asta e tot „românism“?