Roma mea

3 iunie 2010   SITUAȚIUNEA

Pe 2 iunie este sărbătoarea naţională a Italiei. Ceea ce îmi dă ocazia să public cîteva fragmente dintr-un articol mai amplu (care va apărea în Lettre Internationale, ediţia de vară) despre experienţa mea în/cu această ţară. 

Am ajuns la Roma în ianuarie 1994, ca lector de limba şi literatura română. Am descoperit Italia cu ajutorul prietenilor mei Luisa Valmarin (profesoară la Universitatea „La Sapienza“ din Roma) şi Bruno Mazzoni (profesor la Universitatea din Pisa şi decan al Facultăţii de Limbi străine). Sînt filologi de mare clasă şi predau româna, de decenii, în Italia. Iar Angela Tarantino, pe atunci asistentă la Roma, acum profesoară de română la Universitatea din Firenze, cu care împărţeam biroul şi trăncăneam despre orice – de la modă la politică – a editat un text românesc de secol XVIII cum puţini în România ştiu s-o facă, a tradus din Lena Constante şi din alţi autori şi a fost întotdeauna un fel de angelo custode al colocviilor, conferinţelor, seminarelor cu invitaţi din România (fie ei scriitori, universitari sau artişti).

Mi-au fost la început „mediatori culturali“, cum se spune acum. Cînd am reuşit „să mă descurc singur“, mi-am făcut de cap: m-am apucat să conversez, după obiceiul locului, cu il giornalaio (vînzătorul de ziare), am cutreierat Roma în lung şi-n lat şi am umblat prin Italia „cealaltă“, aceea care nu apare în ghidurile turistice – de fapt, cea reală. N-am nimic de spus despre Domul din Milano, despre muzeele Vaticanului, despre Galleria Uffizi sau alte asemenea locuri celebre; nimic mai mult şi mai bun decît au spus o sumedenie de oameni înaintea mea. Dar pot să spun că la Polli, un orăşel din apropierea Romei, urcat pe o stîncă, m-am învîrtit o seară întreagă printre casele vechi săpate în piatră (şi încă locuite, desigur) şi n-aş mai fi plecat din acest „joc al timpului“ care, la adăpostul întunericului, mă făcea să simt „aerul vechimii“. Pot să spun, de asemenea, că la Vigevano, un oraş în Lombardia (nu-l găsiţi în ghidurile pentru turismul de masă, poate doar în cele mai sofisticate – dar mai bine căutaţi pe Google) există o Piazza Ducale (construită în 1492-1496 de Lodovico il Moro Sforza) mai frumoasă şi mai armonioasă decît celebra Piazza San Marco din Veneţia. Pot să spun – contrariindu-i pe unii – că Bologna îmi place mai mult decît Firenze şi că mă simt ca la mine acasă în centrele vechi din Padova şi Udine (deşi ghidurile turistice recomandă să nu ratăm Siena ori Assisi – şi nici măcar n-am de gînd să le contrazic...). Pot să mai spun că „spaţiul deal-vale“ din Toscana prelungeşte viaţa şi e cel mai bun leac antistres (dacă mi se permite o asemenea frivolitate). Şi pot să mai spun că, şi acum, lucrul cel mai bun care mi se poate întîmpla este să bat Roma cu piciorul, „ca atunci“, rememorîndu-mi micile episoade de extracomunitar adoptat de Urbe...


Roma. Capitoliul, desigur; Colosseum; pisicile din Forurile romane; monumentele, bisericile, muzeele, catacombele şi toate celelalte; Vaticanul, evident. Dar, dincolo de toate acestea, Roma mea e făcută mai ales din pieţe – în primul rînd Navona – şi din cartierul Trastevere. În Parioli îmi plăcea să mă plimb cînd eram îngîndurat sau prea serios – căci aerul său de burghezie aşezată şi elegantă mă remonta. În mercati (adică pieţele agro-alimentare, cum s-ar zice pe la noi) mă duceam ca să aud limba vie şi să văd umanitatea profundă a Italiei: oameni senini şi binedispuşi, curtenitori şi amabili, cu care e plăcut să schimbi două vorbe pentru că ştiu să schimbe două vorbe potrivite cu un client grăbit care pleacă apoi la ale lui. Prin centrul vechi mă duceam, după o vreme, pentru a observa diferenţele dintre turişti şi non-turişti, ca să-mi confirm că sînt „de-al locului“; şi ca să citesc încă şi încă o dată numele străzilor neschimbate de sute de ani – via del Leone, via del Leoncino, via dei Banchi Vecchi, via dei Banchi Nuovi (adică străzile pe care cămătarii stăteau la tejghea şi îşi aşteptau clienţii; banco = tejghea; de aici denumirea unei instituţii fundamentale a capitalismului modern, banca...). Pe via del Corso îmi plăcea să mă duc sîmbătă seara, cînd e o aglomeraţie de nedescris, tocmai pentru a înţelege de ce ies oamenii ăia „pe Corso“. În EUR (cartier modern, început de Mussolini şi continuat în anii ’60, cu clădiri din beton şi sticlă) am fost de vreo două ori şi nu mai vreau, e oribil. Iar cînd n-aveam nici o stare mai specială şi aveam chef pur şi simplu de-o plimbare, mă duceam prin cartierele construite la sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, în care nu e nici un „obiectiv turistic“ şi poţi să te confunzi omeneşte cu locuitorii, poţi să intri într-un bar sau o pizzerie fără turişti.

Dar la toate aceste mici „subtilităţi“ am ajuns tîrziu, după ce m-am străduit să înţeleg Roma şi pe oamenii ei. Stagiul mi s-a încheiat în 1997, iar de atunci am fost în Urbe de mai multe ori, dar niciodată n-am stat mai mult de cîteva zile. Cel mai reconfortant sentiment – care mă scuteşte, cred, de o retorică pretenţioasă pe tema „ce a însemnat Roma în viaţa mea“ – este că, de cîte ori revin acolo, am senzaţia că relaţia mea cu Roma e ca mersul pe bicicletă: chiar şi după întreruperi mai lungi, nu se uită.

Mai multe