Riscul de a fi (fost) român
Herta Müller a venit din nou în România. De ce vrea Herta Müller să vină, din cînd în cînd, în ţara ei de baştină? Succesului pe care îl are de multă vreme în Germania şi peste tot în lume, nu ţine, probabil, cu tot dinadinsul să-i adauge cîteva aplauze dîmboviţene. A luat toate premiile care se puteau lua, a fost subiect de monografii compacte şi materie pentru sobre teze de doctorat. A fost propusă de nemţi pentru Premiul Nobel. Ce să caute în România? Cei mai mulţi şi mai buni prieteni ai ei nu mai sînt aici, iar suflarea autohtonă, sufocată de urgenţe, scandaluri şi conflicte intestine, nu se înghesuie să o trateze sărbătoreşte. Şi totuşi ea vine. Probabil dintr-un soi de amor nevindecabil, din dorinţa de a revizita cearcănul de pămînt în care era să-şi lase oasele, pe vremea disidenţei bănăţene. E intensă, melancolică şi necomplezentă, cum e întotdeauna. E bine primită? De admiratori, prieteni şi două-trei instituţii, da. Dar există ceva în alcătuirea generală a patriei, care n-o poate absorbi. Ceva care o împinge înapoi, spre penumbrele anilor â80, spre hărţuielile rudimentare ale vigilenţei poliţieneşti, spre mirosul acru al ţărişoarei, mereu gata să te pedepsească dacă o creditezi prea tare. Am ales un hotel nepretenţios, dar decent, din zona Moşilor. Herta putea, astfel, să vină la NEC pe jos, în cîteva minute. A doua zi, doi jurnalişti au venit să-i ia un interviu. La hotel, în lobby. Au vrut să-i facă şi o poză, cînd, dintr-odată, şi-a făcut apariţia un băiat pătrat de sus pînă jos, care a încercat să le smulgă aparatul. Fotografiatul interzis! "Aşa e peste tot în lume!" - scanda, competent, individul cu pricina, presupunînd că cei din jur, Herta mai ales, tocmai au venit din provincie. S-ar fi zis că o cazasem pe invitata mea într-un obiectiv militar. În final, insul cu interdicţia a reuşit să sperie pe toată lumea. Am încercat să vorbesc cu patronul, dar n-am ajuns decît la nivel de recepţie, unde o doamnă care nu mă scotea din "dl Pleşa" încerca să-şi ceară scuze. Mai tîrziu, un prieten comun venit să o salute pe scriitoare a rugat să fie anunţată în cameră că a sosit. I s-a cerut, prompt, să completeze o "fişă de vizită"! Prietenul a mai observat că, pe drumul spre hotel, a fost însoţit "discret" de cineva în cămaşă albă care, apoi, a zăbovit cîteva clipe la recepţie, răsfoind, aferat, ziarele. Mangafaua a continuat să-l urmeze şi după ce, cu Herta împreună, au ieşit la plimbare. Am decis să renunţ la serviciile hotelului şi să o invit pe stupefiata clientă într-o cameră de la NEC. În ziua următoare, directoarea noastră a luat legătura cu managerul "stabilimentului", care a dat de înţeles că majoritatea hotelurilor de mici dimensiuni sînt "servite" de o indefinibilă reţea de "experţi", de acelaşi calibru şi de aceeaşi obedienţă ca şi amicul care păzea lobby-ul de fotografi. N-am avut niciodată pasiunea scenariilor şi m-am ferit să supraapreciez vigilenţa, eficienţa şi capacităţile machiavelice ale vechii Securităţi. Nu cred, nu vreau să cred că Herta Müller prezintă încă vreun interes special pentru "sistem", fie că e vorba de băieţi vechi sau de urmaşii şi urmaşii urmaşilor lor. Cred că e vorba de reflexe cretine, de inerţii triste, de tembelism şi de prostie. Cred că e vorba de hotelieri care, avînd de ales între muşterii şi felurite reţele interlope, încă aleg reţelele. Nici pînă azi nu mi s-a dat o explicaţie plauzibilă pentru chestia cu "fişa de vizită", un document de care n-am auzit niciodată. Regret, oricum, că toate astea i s-au întîmplat tocmai Hertei Müller, care trebuia, mai curînd, să fie ajutată să uite. Ea se confruntă, în continuare, cu riscul de a fi (fost) român, cu arbitrarul unei ţări încă neaşezate, cu neprofesionismul unor ziarişti care îţi pun în gură ce n-ai spus (căci n-a fost scutită nici de asta, după cum o arată un interviu din Evenimentul zilei), în sfîrşit, cu durerea de a fi împiedicat să regăseşti ţara din care ai plecat, într-o versiune primitoare, calmă, îmbunătăţită. Sper, fără prea multă energie, ca Herta să ne viziteze în continuare. Sper să o pot convinge, într-o bună zi, sprijinit în baston, puţin surd, miop şi şubred, că România e, totuşi, frecventabilă, că, aşa cum îmi spunea cîndva profesorul Ion Frunzetti, e ceva de iubit aici, în ciuda tuturor aparenţelor.