„Rimează“ Rimes cu Brâncuși?
După ce ministrul Culturii, Bogdan Gheorghiu, a numit-o pe Irina Rimes „ambasadoare onorifică a Zilei Constantin Brâncuși, 2020“ (19 februarie), pe motiv că astfel tineretul va afla măcar cîte ceva despre marele sculptor și arta sa, s-a stîrnit o mică furtună mediatică. Mulți au condamnat gestul ministrului. Irina Rimes, s-a spus, e o cîntăreață agreabilă, nu lipsită de talent și, adevărat, are mulți fani printre tineri, dar cum rimează ea cu Brâncuși? O fi „mai mainstream, așa“, cum s-a exprimat dînsa, dar asta nu înseamnă că și-ar putea îndeplini acest rol cu un minimum succes. Pare chiar o sarcină nelalocul ei, un scandal, ba chiar un kitsch. Ar fi trebuit ales altcineva. Un sculptor s-a întrebat de ce n-a fost ales un artist plastic tînăr. Răspunsul evident (și trist, cumva) ar fi că n-are un milion de like-uri pe rețele. Cristian Tudor Popescu, după ce a imitat sarcastic accentul moldovenesc al cîntăreței, l-a propus, gentil, în rolul de ambasador pe Andrei Pleșu. Cu siguranță că dl Pleșu ar putea ține admirabile dizertații despre Brâncuși, dar, din nefericire, el însuși ar avea nevoie de un alt „ambasador“, pentru a fi pe gustul și pe înțelesul generațiilor de tineri, altminteri cu mult mai sensibili la persoana și cîntecele Irinei Rimes.
Nu știu, bineînțeles, ce rezultat va avea demersul ministrului și al „ambasadoarei onorifice“. Poate că, totuși, va fi ceva mai mult decît zero. Poate vor mai afla cîțiva despre Brâncuși. Poate îi vor privi cîteva minute, pe mobil, unele opere. Poate vor cădea trei minute pe gînduri. Ar fi un început. Așa că nu mi se pare că demersul merită disprețul de principiu.
Fapt este că între ceea ce se numește „cultura înaltă“ (sau a elitelor) și cultura (sau culturile) populară niciodată ruptura n-a fost mai profundă. Și nu numai la noi, deși poate că am adăugat și noi ceva aici. Se va zice însă că de multă vreme (cel puțin de două sute de ani) există o separare între cultura elitelor și cultura de masă – separare accentuată mai ales în secolul XX, odată cu dezvoltarea fără precedent a mijloacelor de reproducere audiovizuale electronice, asta spre a nu mai vorbi despre Internet.
Este adevărat. Și totuși, în trecut, de exemplu în secolul al XIX-lea, deși exista deja o mare deosebire între cultura elitelor și culturile populare, cele din urmă încă se modelau după cea dintîi și încercau să o imite, mai bine sau mai rău: burghezii se voiau aristocrați și imitau, după puteri, manierele și gusturile aristocratice, inclusiv pe cele artistice; micii burghezi îi imitau pe marii burghezi, iar oamenii din popor, de îndată ce ieșeau din satul lor, încercau să-și aproprieze cultura burgheză. E ceea ce se numește aculturație. Fenomenul nu conducea desigur la egalizarea culturilor, dar măcar le compatibiliza cumva, făcîndu-le reciproc inteligibile.
Lucrurile s-au schimbat fundamental odată cu secolul XX, de cînd avangarda artistico-literară (căreia îi aparținea pe deplin și Brâncuși), cu disprețul său caracteristic (și discutabil) pentru burghez, a separat violent cultura elitei de culturile populare, deja aculturate în sens burghez. În continuare, spiritul democratic (ba chiar populist din ultimul timp), tot mai penetrant și prin definiție antielitist, a tins să reducă mult vechea preocupare a claselor „de jos“ de a imita „clasele de sus“, ba în fapt a negat chiar legitimitatea unei atari imitații. Rezultatul a fost că, altădată invidiate și emulate, elitele culturale autentice au ajuns acum izolate într-un fel de ghetou cultural, abia mai reușind să-și mențină statutul și chiar pura existență uneori.
Sînt de aceea de părere că trebuie încurajate diferitele încercări, chiar exotice, de a „accesibiliza“ cultura „înaltă“ – fie că-i vorba de arte vizuale, de muzică, teatru, de film sau literatură. Adevărat, în alte timpuri, asemenea încercări ar fi trecut, și nu fără motiv, drept lipsite de gust și deplasate. Nu mai sînt însă „alte timpuri“, ci acestea, ale like-urilor pe Internet, ale influencer-ilor, ale blog-urilor și vlog-urilor, cu tot ceea ce toate astea presupun. Nu mai există, de fapt, cultură „înaltă“ și cultură „joasă“, ci numai cultură populară și culturi de nișă. Și nu mai există aculturație, ci numai segregare.
E destul de dulce, recunosc, să te închizi în nișa ta printre cei cu care te asemeni, privind cu condescendență, cînd cu dispreț la cei din afara nișei și evocînd cu nostalgie alte timpuri, mai faste în privința „marilor valori“. Dar poate că merită uneori și să alegem formula mai grea și aproape compromițătoare, de a nu disprețui sistematic ocaziile deschiderii. De acord, Rimes „nu rimează“ cu Brâncuși. Totuși, iubitorii de Rimes și de Brâncuși, oricît sînt de diferiți, își împart una și aceeași mică lume.