Rezonabil sau „cool“?
Dilema veche
Ştiu foarte bine că nu poţi transforma „rezonabilul“ în virtute supremă. Inventarul experienţelor noastre de viaţă nu poate fi „curăţat“ de numeroasele lui episoade nerezonabile, fără riscul de a deveni o plicticoasă peltea de cuminţenie stearpă. Îndrăgostirea, curajul, suferinţa, creativitatea nu pot fi judecate (sau practicate) în termeni de „rezonabilitate“. Iar o pedagogie întemeiată strict pe utopia raţiunii nu e decît o dăscăleală ipocrită, o tehnică rudimentară de a produce suflete palide, reguli castratoare, monotonie.
Pe de altă parte, nu poţi evacua din cîmpul comportamentului comunitar criteriul măsurii, al cuviinţei, al adecvării. Faptul de a înţelege limitele rezonabilităţii nu trebuie să culmineze, cred, în sminteală, „şic“ estetizant, deşuchere provocatoare. Dar, din ce în ce mai des, tocmai asta se întîmplă. Binomul „rezonabil-nerezonabil“ pare subminat de o a treia categorie „morală“: categoria „cool“, cu sinonime de tipul „foarte tare!“, „super“, „extra“ ş.a. În jurul termenului, palpită conotaţii diverse. Ceva e „cool“ cînd cultivă „prospeţimea“ necenzurată, originalitatea zglobie, fără prejudecăţi, contestarea regulilor comune, surpriza. Există pieptănături
, gesturi
, tatuaje
, idei
, atitudini
, manifestaţii de stradă
etc. Efectul paradoxal al acestei programatice ieşiri din rînd e însă tocmai
, aglutinarea, anularea diferenţelor individuale sub impulsul egalizator al cîte unei mode, al cîte unei „noutăţi“ stridente, al cîte unei ideologii „de succes“. În asemenea cazuri, ceea ce este „cool“ capătă aspectul unei dereglări publice sau private, dar o dereglare al cărei sens nu mai e pus în discuţie de nimeni. „A fi
“ devine, cu alte cuvinte, un loc comun, o simplă întruchipare de moment a „lumescului“, a „vremurilor“, a „progresului“ „inspiraţional“, „motivaţional“, „inovaţional“…
Am în minte multe exemple de dereglări
. Încep cu un fleac, mai curînd caricatural. Şi vag licenţios. De o bună bucată de vreme, chilotul bărbătesc tradiţional şi-a schimbat filozofia: tinde spre o variantă oarecum unisex, în care tradiţionalul şliţ dispare! Nu e
? M-am întrebat care ar putea fi substratul „teoretic“ al acestei evoluţii. E destul de limpede: discriminarea dintre femei şi bărbaţi trebuie combătută la toate nivelele. De ce bărbatul să-şi rezolve problemele de micţiune într-un mod inaccesibil femeilor? Pentru aceeaşi operaţiune fiziologică, femeile trebuie să execute mult mai multe şi mai incomode manevre vestimentare decît norocoşii masculi care au, ca să zic aşa, totul „la îndemînă“… Nu, nu e cazul ca problemele de
să rămînă doar la nivel ideologic. N-ar fi
! Egalitatea dintre sexe ne va pătrunde în casă, în viaţa cotidiană, în chiloţi! Se va face dreptate! Să vadă şi dumnealor bărbaţii, răsfăţaţi de secole pînă şi din punct de vedere al „infrastructurii“ vestimentare, cum e să urinezi aşezat, cu
-urile în vine!
Dar să trecem şi la lucruri mai serioase. Din punctul meu de vedere, un risc major de dereglare
este generalizarea stilului corporatist. Corporaţia mi se pare versiunea capitalistă a „gospodăriilor agricole colective“ de pe vremuri. O versiune îmbunătăţită, desigur, înnobilată, adaptată la economia de piaţă, dar condamnată şi ea, în alt plan, la standardizare: există deja o „alură“ corporatistă, un limbaj corporatist, o disciplină corporatistă, un discurs corporatist. Aflu că există şi dansuri „de echipă“ pentru petreceri corporatiste, după cum există o concepţie unanim acceptată despre timpul liber „de calitate“, dar şi educativ
despre instrucţia profesională
despre carieră (= reţete de succes – promovare – cîştig – concediu în Dubai). Toate bune şi frumoase, dacă lucrurile n-ar risca să ducă la atenuarea tristă a
, a imaginaţiei, a reflecţiei solitare, a chipului propriu. Trăim în colectiv, muncim în colectiv, ne distrăm în colectiv, idolatrizăm „echipa“, „comunicarea“, „socializarea“, comportamentul „inter- şi pro-activ“. Am scăpat de ideologia „maselor“ care „contează, în istorie, mai mult decît personalităţile“ şi am dat peste „figurile impuse“ ale solidarităţii de firmă, ale fericirii „obşteşti“, ale „gîndirii pozitive“. Totul e (aproape) rezolvat! Şi totul e
, foarte
!
O dereglare
este, după mine, şi o anumită gesticulaţie stîngistă. Atenţie: nu mă refer la oamenii de convingeri şi nu vreau deloc să relativizez necesitatea democratică a partidelor şi a politicilor de stînga. Mă refer doar la cei care afişează, retoric, o „angajare generoasă“, „anticapitalistă“, „antiliberală“, grijulie cu „cei dezavantajaţi“, dar asta pur şi simplu pentru că sună bine, pentru că aşa trebuie să fie „intelectualii adevăraţi“, „noua generaţie“, combatanţii „antisistem“. Aşa e
! Am în vedere inşi care nu sînt capabili să facă
pentru ideile lor, inşi a căror prestaţie profesională şi comunitară e cvasinulă, dar care înţeleg să-şi dea un conţinut de viaţă prin etalarea cochetă a unor lozinci „principiale“. Personaje de acest gen nu există numai la noi. Nostalgii comunistoide apar şi în Vest, cot la cot cu cele fascistoide. Dar nostalgiile occidentale au ca sursă pura
: cînd vorbesc despre comunism (fără să fi trăit nici o zi în
comunistă), „doctrinarii“ vestici nu ştiu despre ce vorbesc. La noi, o amplă categorie de nostalgici funcţionează pe bază de
sau de memorie selectivă: contabilizează „realizările“, biletele sindicale în „staţiuni“, siguranţa locului de muncă, dar nu mai ţin minte cum era cu căldura, cu electricitatea, cu programul de televiziune, cu cozile la mîncare sau cu dispariţia episodică a unor mărfuri curente, de la chibrituri şi hîrtie igienică pînă la iaurt şi lămîi. O altă categorie de (falşi) nostalgici este însă aceea a publiciştilor care mimează stînga pentru că aşa e
. Iar asta e mai puţin scuzabil decît să te laşi dominat de amnezie sau ignoranţă.
Sînt multe de spus despre o „metafizică“ a fenomenului „cool“. Vom relua subiectul, în trei (adică Liiceanu, Patapievici şi subsemnatul) pe 21 august, la Alba Iulia. Şi vom stîrni, probabil, ca de obicei, foarte multă nervozitate
!