Revolta împotriva binelui
Acum vreo patru mii și ceva de ani, salahorii care roboteau la ridicarea uneia dintre marile piramide de la Gizeh – așa ne spun egiptologii – s-au revoltat împotriva stăpînirii și au intrat în grevă. Motivul: stăpînirea întîrziase să le livreze pîinea și berea conform cu înțelegerea avută. A fost, se pare, prima revoltă consemnată din istorie. De atunci au urmat nenumărate alte mișcări de protest – revolte, răscoale, greve, proteste, gherile, revoluții. Motivele specifice, natural, au fost foarte numeroase, dar în fundal un lucru a fost mereu comun: oamenii gîndeau că stăpînirea îi exploatează, îi sărăcește, îi privează de anumite drepturi, îi înfometează, îi înrobește – pe scurt, că le face rău. Și aveau dreptate de obicei: din cauza stăpînirii le era mai rău. (Ceea ce nu înseamnă că, răsturnînd stăpînirea respectivă, au și obținut binele pe care îl speraseră. De multe ori – exemplu revoluția rusă – le-a fost, imediat sau după un timp, cu mult mai rău decît sub vechiul regim.)
Astăzi, în ceea ce numim în ansamblu și oarecum vag „Occident“, întîlnim o situație paradoxală: pe de o parte, și acum mulți oameni se revoltă. Și acum, evident, ei cred că le e rău (sau mai rău decît înainte) și că stăpînirile respective le vor răul. Dar faptele, cifrele statistice – pe scurt, realitatea – îi contrazic, uneori flagrant. În fapt, lor le e mai bine, nu mai rău decît le a fost părinților sau bunicilor lor. Niciodată, în toată istoria lor, europenilor și nord-americanilor nu le a fost mai bine decît în acești ani și în aceste decenii. Niciodată n au fost mai bogați, niciodată n-au avut mai multe drepturi și libertăți, niciodată n-au avut mai multă pace neîntreruptă practic la ei acasă. Niciodată și nicăieri – și mă refer acum în special la țările din Uniunea Europeană – n-au avut mai multe drepturi sociale reale, niciodată n-a fost acordată mai multă atenție educației, ecologiei, asistenței medicale, vîrstei a treia. Niciodată nu s-a călătorit mai ușor, mai nebirocratic, mai rapid, fie că este vorba despre turism, despre educație sau despre muncă. Niciodată culturile și limbile nu le-au fost mai protejate.
Și totuși, foarte mulți se plîng și sînt „furioși“ pe guvernele lor, cît și pe Uniunea Europeană. (Și încă la noi, în Est, există unele motive temeinice pentru revoltă.) Unii fac demonstrații care devin violente, precum „vestele galbene“ în Franța, alții votează „furioși“ niște demagogi instabili precum Trump; britanicii votează „Brexit“ în disprețul tuturor realităților și al faptelor, după care constată că s-au încurcat într-o situație aproape fără ieșire. Alții aleg lideri autoritari, ca în Polonia și Ungaria. Alții preferă să fie conduși de populiști incapabili precum Salvini în Italia. Alții preferă organizații și partide șovine și ultranaționaliste, ca să nu spunem mai mult. Alții preferă sau aleg să fie conduși de inși corupți precum Liviu Dragnea. Desigur, nu toți procedează astfel. Dar contează și atmosfera de ansamblu. Ies mereu de sub tipar bestseller-uri care au ca temă „sfîrșitul Europei sau al Occidentului“. Euroscepticismul e deja cool. Curg criticile la adresa nu atît a unor aspecte ale Uniunii Europene, ci ale Uniunii ca atare, ale ideii repective, ale politicilor comune. Curg mai ales teoriile conspiraționiste: Uniunea ca „nouă URSS“. Uniunea ca realizare non-violentă a „Reich-ului german“. Uniunea ca un „altfel de CAP“, cum scrie un analist la noi. În loc să se simtă mîndri cu ce au făcut, nu atît de-a lungul istoriei, cît în ultimele decenii, europenii sînt îndemnați de tot felul de voci dubioase să-și ceară scuze și că privească respectuos, cînd nu cu admirație, la China sau chiar la Rusia. O Uniune Europeană mai înțeleaptă și mai benignă decît tot ce a existat pînă acum în istorie e tratată de mulți (printre ei și politicieni și intelectuali) drept o organizație birocratică abjectă care distruge națiunile și democrația. Da, este vorba despre națiunile care timp de sute de ani n-au știut decît să se războiască, să-și ia una alteia teritorii, să procedeze la expulzări și anexiuni, să se urască una pe alta și, în mare măsură, să și țină majoritatea populațiilor în sărăcie. Din acest punct de vedere, chiar că ar merita ca acele națiuni, în acel sens, să dispară. Dar Uniunea le-a împăcat, le-a pilit dinții, le a acomodat sub un acoperiș comun, care a oferit o pace și o prosperitate nemaiîntîlnite vreodată și oriunde pe planetă. Iar acum destui ar vrea fie să spargă de-a dreptul acel acoperiș, fie să șubrezească structura care îl susține. Ce nebunie!
Bineînțeles că cei furioși pe Uniunea Europeană cred că le merge mai rău acum. Unii chiar au dreptate: cei precum Dragnea al nostru, care se tem că, din cauza presiunilor UE, Justiția din România ar putea să-i trimită la închisoare pentru corupție. Se tem, de asemenea, că nu vor mai putea să dispună discreționar de fondurile europene. Dar cetățenii de rînd care gîndesc la fel sînt în eroare. Niciodată nu le-a mers mai bine și, totodată, niciodată nu le-ar putea merge mai bine fără Uniune. (Ceea ce nu înseamnă, firește, că n-ar fi și „întîrzieri la sosirea pîinii și a berii“ pentru toată lumea. Mai ales, persistă mari inegalități între statele și între regiunile UE.) Să-i lăsăm pe psihologi și pe sociologi să explice în detaliu această disonanță între fapte și percepția lor. Dar realitatea mi se pare a fi următoarea: oamenii, de multe milenii, au fost adaptați să trăiască răul drept regulă a vieții și binele (sau mai binele) drept excepție, chiar mare excepție. (Spus simplu, în regulă generală, majoritatea strămoșilor noștri erau flămînzi mai tot timpul, iar îndestularea venea rar și excepțional.) Azi, în unele părți mai norocoase ale lumii, binele (fie și relativ) a devenit regulă și răul excepție. Îndestularea nu mai e excepția. Or, nu sîntem deloc adaptați la bine, așa încît nu vrem, nu putem să înregistrăm binele drept ceea ce este și mereu îl suspectăm că, în fapt, e un rău pervers, care ne iluzionează, pentru a ne distruge ulterior. De pe timpul salahorilor egipteni am fost învățați că lumea asta nu poate fi decît o vale a plîngerii. Dar dacă acum, pe undeva, cumva, nu mai e cazul, pas de te încrede! Binele ăsta european, livrat în porții destul de mari, ni se pare suspect: ce-i drept, e dulce, dar are pesemne E-uri cu nemiluita, mai mulți oameni de știință susțin că-i cancerigen, iar informațiile despre el sînt scrise oricum cu litere prea mici…