Religie şi publicitate
Destul de des, în ultima vreme, găsesc în presă relatări „senzaţionale“ despre minuni şi profeţii, despre simptome „evidente“ ale sfîrşitului lumii, despre vindecări şi exorcisme, şi despre tot soiul de isprăvi „neobişnuite“, devenite „breaking news“, prin rîvna unor feţe bisericeşti din mult încercata noastră patrie. Aş vrea să fiu bine înţeles, de la bun început: tema miracolelor şi a viziunilor profetice e o temă veche şi prestigioasă, pe care nu o putem expedia într-o rapidă însemnare gazetărească. Nu sînt genul „pozitivist“ şi sceptic, grăbit să evacueze din sfera reflecţiei serioase asemenea teme şi să afişeze un „scientism“ ţanţoş, de secol 19. Dar mi se pare că a cupla credinţa, în mod apăsat, cu zona „para-normalului“ e a întreţine un derapaj spiritual primejdios. Şi mă îngrijorează alunecarea spre „magic“, spre „fenomene“, spre „mistere“ de paradă, pe care o văd invadînd piaţa mediatică.
Se spun lucruri halucinante şi, după părerea mea, la limita ereziei. „Sfîrşitul lumii vine în anul cutare“ – spune nu ştiu ce preot. La Evanghelie, se spune că ziua şi ceasul sfîrşitului nu le ştiu nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl (Marcu, 13,32; Matei, 24, 36 şi 42). Or, iată că un preot e la nivelul Tatălui! Iisus face o sumedenie de minuni, dar niciodată pentru a le folosi ca instrumente pentru „racolarea“ unor adepţi. Îi preferă pe cei care cred
asemenea „probe“. Cînd Irod vine spre El, sperînd un spectacol de prestidigitaţie, Iisus „nu răspunde nimic“ (Luca, 23,8-9). În pustie, ispitit de Satana, refuză orice demonstraţie de „dexteritate“ mesianică. Nu spun decît lucruri ultracunoscute, dar care par să fi dispărut din memoria unor slujitori ai Bisericii. Rezultatul e încurajarea unei gîndiri superstiţioase, fără legătură cu devoţiunea adevărată şi cu patosul real al interogaţiei religioase. Oficiul pastoral riscă să se învecineze, în asemenea cazuri, cu datul în bobi al mamei Omida…
O mare bătălie s-a pornit, pe multiple voci, cu CIP-urile şi cu cardul de sănătate. Diavolul e suspectat de ticuri rebusiste, de vreme ce ne impune un „card“, care, citit invers, e „drac“. Nu sînt demonolog, dar mă tem că diavolul e ceva mai inteligent: nu se demască prin mesaje atît de transparente şi de copilăreşti. Mi-a ajuns la ureche şi detectivistica „teologică“ a cuiva, care observa că, în marile magazine, foarte multe preţuri sînt „X,99“ (e vorba, de fapt, de o banală procedură de marketing: în loc să i se spună clientului că o anumită marfă costă 18 lei, i se spune că preţul e 17,99 lei, ceea ce, psihologic, sună mai ieftin). Dar „99“ e „66“ pe dos! Semn al Apocalipsei iminente!
Prin asemenea procedee, Biserica şi religia în genere ajung să fie contaminate de cel mai trivial gen de publicitate adus pe scena publică de libertatea presei: publicitatea de tabloid. Publicitatea aceasta
să ţină la rampă tema credinţei, dar în realitate înlocuieşte
vie a acestei teme şi a instituţiei care o administrează printr-un înşelător joc de culori ţipătoare. Nevoia unei prezenţe atente, reactive, a Bisericii în imediatul zilnic e de necontestat. E imperios necesară participarea clerului la dezbaterile actualităţii,
lui bine cumpănită faţă de provocările care afectează masiv şi hărţuitor metabolismul comunităţii şi al individului. Nu exhibiţionismul unui „supra-natural“ spectaculos ar trebui să fie preocuparea unei religii care se defineşte ca o religie a
şi a
, ci tocmai firescul şi smerenia acţiunii în perimetrul „lumescului“, al tensiunii concrete în care se desfăşoară existenţa comună. A răspunde dramei cotidiene prin gesticulaţie misteriosofică, prin manipularea grandilocventă a spaimelor şi a surescitărilor gregare e a renunţa să lucrezi
, a prefera sobrietăţii eficiente – spectacolul ieftin.
Lupta fermă împotriva birocraţiei electronice globalizate ocultează pericole infinit mai grave, mai insidioase, mai subtile. La asta vrea să se limiteze Biserica? La carduri şi CIP-uri? Acolo e duşmanul? Asistăm la o incapacitate nesănătoasă de a identifica adevăratele „pietre de poticnire“ ale lumii de azi, de la noi şi de aiurea. Ne ocupăm de fisuri auxiliare, de derapaje nesemnificative, de false probleme. Abia această băţoasă deturnare a atacului ar putea fi interpretată ca o ispită, ca o „şmecherie“ diabolică.
Mă aştept ca ierarhii Bisericii să ia public distanţă faţă de astfel de excese. Uneori o fac. Cu glas mai curînd stins, ezitant şi cu un impact mult mai palid decît impactul zgomotelor suscitate de verva propagandistică a „insurgenţilor“, care ne ţin mereu în priză cu „minuni“ profetice şi ameninţări apocaliptice. Da, ştim, sfîrşitul poate veni oricînd, „ca un fur“, pe neaşteptate, şi de aceea trebuie să fim mereu pregătiţi. Dar ştim şi că multiplicarea „profeţilor“ care se dau drept atotştiutori e un semn rău…