Regii, vecinii noștri
La ce (mai) servește o monarhie constituțională modernă? La nimic, răspund republicanii. La stabilitatea și continuitatea unui regim parlamentar, democratic, oferind axul în jurul căruia se „învîrte” sistemul, răspund de obicei conservatorii și monarhiștii. Și unii, și ceilalți sînt în eroare, după părerea mea.
Dacă monarhia constituțională n-ar servi la nimic, n-ar fi supraviețuit în destul de multe țări europene. Căci e un fapt: numărul monarhiilor europene a rămas constant în ultimii șaptezeci de ani. Dacă, pe de altă parte, funcția ei politică și instituțională ar fi esențială, ar trebui să notăm diferența de regim în cazul republicilor parlamentare. Or, vedem stabilitate și continuitate în ambele situații și e cu totul neclar care mai e azi diferența majoră între o republică parlamentară și o monarhie constituțională, cel puțin în Europa. Avem în ambele cazuri stabilitate instituțională și constituțională, cînd le avem, pentru că instituțiile sînt stabile nu fiindcă există undeva un rege sau o regină care să le protejeze de „sus”. Nici n-ar avea cum, avînd în vedere lipsa totală de putere politică efectivă a monarhiilor. Cît despre autoritatea lor informală, aceasta poate fi remarcabilă, dar – așa cum diferite împrejurări din ultimele decenii o arată – poate fi și destul de discreditată.
Și atunci, din nou, la ce servește o monarhie constituțională în timpurile noastre? Recenta carte de memorii a lui Harry, fiul mai mic al regelui Charles III, Spare („Rezervă”) o arată destul de clar. Să spunem, mai întîi, că ediția românească, apărută la Nemira în 15.000 de exemplare, s-a epuizat într-o singură zi și că editura mai pregătește încă 25.000 de exemplare. Se vor epuiza și ele în mare viteză. De ce?
Oamenii vor să știe cît mai multe intimități despre vecinii și cunoscuții lor: cine cu cine, cînd, cum, unde, în ce fel. Acestea sînt întrebările esențiale ale speciei și nu dacă există Dumnezeu, de unde vine răul sau care este menirea omului în Univers. E mult mai interesant – pentru 99% din oameni – să afle cum trăiește vecinul cu noua lui nevastă, ce trecut are femeia sau de unde soțul a avut brusc banii pentru un automobil nou, decît să se interogheze despre Big Bang sau poezia sumeriană. La fel de plăcut, dacă nu și mai plăcut e să colporteze ce a aflat, adică să bîrfească cu alții. De fapt, ceea ce am aflat despre vecin n-are valoare atîta vreme cît nu povestesc (mai înflorind) la cît mai mulți. Și cu cît subiecții bîrfelor sînt mai importanți, cu atît bîrfa e mai plăcută. De ce? Mai întîi, fiindcă personajele notorii preocupă pe foarte mulți și deci devin ușor un subiect universal de conversație. Dacă a afla despre certurile din familia vecinului e ispititor, cu oamenii notorii, cu VIP-urile sîntem inevitabil cu toții „vecini”. Regii, prințesele, actorii celebri, fotbaliștii sînt „vecinii” tuturor, mai ale în era comunicațiilor de masă și a Internetului. Apoi fiindcă dezvăluirea necontenită din partea presei a micilor mizerii omenești în viețile oamenilor importanți ne asigură că cei mari sînt de fapt la fel ca noi, cei mici. Bîrfa limitează și moderează invidia și e limitată, la rîndul ei, de un sentiment de compasiune. Îi invidiez pe cei mari, dar, aflîndu-le mizeriile, încep să-i și plîng, ceea ce îi umanizează în ochii mei. Bîrfa e egalitară: e atrasă de „înălțimi” pe care apoi le „nivelează”. Unii antropologi cred că limbajul articulat a apărut în strînsă legătură cu bîrfa în grupurile umane primitive. Pe de altă parte, cred că bîrfa e unicul lucru pe care nici un automat, nici o inteligență artificială nu-l poate reproduce. Cum ar putea extrage plăcere sau satisfacție din clevetire un automat fără sentimente, emoții, dar mai ales fără invidie? Așadar, bîrfa ne-a făcut oameni și bîrfa e ultimul lucru care ne va mai rămîne propriu, omenesc, atunci cînd IA va face tot restul.
Dacă acestea sînt așa, înțelegem pasiunea modernă pentru monarhia constituțională. Cu regii și prinții Angliei mai ales sîntem toți „vecini” prin intermediul presei, al Internetului și acum, iată, al unei cărți. A privi prin gaura cheii în dormitoarele și în bucătăriile lor și a face din asta un subiect general de conversație e delicios, fiindcă așa ne-am format din timpurile străvechi – să ne petrecem timpul bîrfindu-ne vecinii. Or, monarhia modernă, care și-a pierdut toate puterile politice, oferă totuși un subiect de presă, de scandal mediatic și, în principiu, de universală cleveteală. Ea alcătuiește generala „vecinătate” a noastră, a tuturor, deștepți și proști, săraci și bogați, tineri și bătrîni, bărbați și femei, muncitori și leneși, norocoși și nefericiți, mai ales nefericiți – care sînt majoritari. Cînd îi bîrfim pe nefericiții ceilalți – prinți, prințese, regi, regine – nu sîntem nici inteligenți, nici cultivați, nici creativi, nici morali, dar ne dăm de gol cel mai bine că sîntem „la bază” ceea ce am fost întotdeauna, dar nu ne-a plăcut s-o admitem: nu chipul și imaginea dumnezeirii, cum tot ne aburesc teologii, ci niște primate trăncănitoare.