Reflecţii post-electorale

27 decembrie 2012   SITUAȚIUNEA

Nu cred că învingătorii din 9 decembrie au timp (şi chef) să cadă pe gînduri. Deocamdată sînt euforici şi lacomi. Nici învinşii nu par să fi depăşit psihologia victimei nedreptăţite, în căutare de vinovaţi. Dar evenimentele s-au desfăşurat – şi se desfăşoară încă – în aşa fel, încît ar merita fie şi cîteva timide tentative de reflexivitate. Măcar pentru a obţine un rapid compendiu de înţelepciune practică utilă, poate, data viitoare.

Dl Victor Ponta, dintr-odată destins, ca orice gladiator după victorie, optează, pe neaşteptate, pentru un discurs acomodant („împăciuitorist“ s-ar fi spus pe vremuri), ca şi cum ar fi descoperit brusc imperativul cooperării eficiente, al stabilităţii, al construcţiei, dincolo de interminabile tensiuni politice, de antipatii şi resentimente personale. A mers chiar pînă la a semna un acord de convieţuire instituţională civilizată cu inamicul public numărul 1 al campaniei sale electorale, dl Traian Băsescu. Iată însă că mulţi dintre susţinătorii săi, şi mai ales trupele de comando ale combativelor televiziuni voiculesciene, reacţionează isteric. Cum adică?! N-am fost strîns uniţi în jurul idealului străvechi al luptei cu preşedintele?! N-a fost iureşul anti-Cotroceni conţinutul nostru de viaţă? Ideea principală (şi unică) a ideologiei noastre? Acum ce facem? Cădem la pace cu tartorul? Coabităm???!!! Cu asemenea întrebări în raniţă, soldaţii din dispozitiv, „tovarăşii de drum“ de pînă mai ieri par să-şi fi pierdut ţelul, motivaţia, rostul. Intră în sevraj. Vor sînge! Simt că li se ia pîinea de la gură. Ce are de învăţat dl Ponta? Că e inteligent să n-ai o strategie de campanie spasmodică. Să nu schimbi de picior prea brusc, astfel încît să stîrneşti frustrări şi derută în propria armată. Sigur că, în focul înfruntării, poţi avea accese de violenţă. Dar e preferabil să laşi, din timp, loc pentru o posibilă pace. Să vorbeşti din timp despre necesitatea dialogului politic ferm, dar decent. Să te dovedeşti din timp apt pentru cooperare, construcţie, solidaritate în jurul interesului naţional. Or, dl Ponta are aerul că a întîlnit aceste valori abia acum. Dacă discursul său electoral ar fi fost ofensiv, drastic, fără a focaliza, totuşi, obsesiv, asupra unui adversar demonizat, fără glumiţe de internat, fără obrăznicii necoapte, fără a răzgîi războinic, purtarea lui de-acum ar fi sunat mai coerent. N-ar mai fi stîrnit furia liotei de „adepţi“ ai dezlănţuirii „nucleare“, neplăcut surprinşi de încetarea focului. E drept, poate că n-ar mai fi beneficiat de aceeaşi îndîrjită susţinere. Dar tocmai asta ar fi fost proba autorităţii sale de premier şi de şef de partid: capacitatea de a impune taberei sale un stil al confruntării de cu totul altă calitate. Un stil mai demn, mai nobil, mai european, aş spune chiar mai viril. Am fi asistat la un meci dur, dar cu reguli, şi nu la un caft suburban, suprasaturat de brutalitate gregară şi trivialitate. Şi, cine ştie, pînă la urmă, ar fi învăţat poate şi caftangiii un pic de ştaif, un pic de fair play, un pic de bună-cuviinţă.

Ştiu, evident, de ce obiecţie mă voi izbi. Fair play? Reguli? Dar a existat aşa ceva de cealaltă parte a baricadei? Cum să te lupţi „fin“ cu un adversar care joacă fără menajamente? Mă grăbesc să spun că n-am de gînd să ofer batalionul USL drept model de campanie electorală. Şi nici să-l propun pe Traian Băsescu drept campion al eleganţei olimpice. Şi el are de învăţat o lecţie. La un moment dat, mi s-a părut că a învăţat-o. Spusese, în preajma referendum-ului, un lucru memorabil, care a trecut neobservat. Ceva de genul: „Trebuie să încercăm o schimbare de atitudine. Inclusiv a atitudinii mele“. Tăcerea de după revenirea la Cotroceni părea să confirme această reorientare comportamentală. Dar, pînă la urmă, l-au lăsat nervii. Pot înţelege că nu e omul care să încaseze la nesfîrşit, fără reacţie pe (sau peste) măsură. Dar ar fi trebuit să simtă că frecventarea frustă a registrului animalier atunci cînd vrea să-şi încondeieze adversarul sau afirmaţiile categorice despre ce-o să facă sau ce n-o să facă, urmate de o inevitabilă retractare faptică în zilele următoare, nu sînt de natură să-l pună într-o lumină favorabilă şi să contribuie la curăţirea atmosferei. Dimpotrivă. Nu spui: „Nu-l voi numi niciodată pe X ca premier“ pentru ca, ulterior, să-l numeşti (şi încă pentru a doua oară). Nu te joci cu vorbele, cu ameninţările şi cu promisiunile. Mai ales dacă iei în serios demnitatea publică pe care ai asumat-o.

Nu îndrăznesc să sper că ar putea învăţa ceva şi marii bătăioşi din presă. Că, de pildă, însămînţarea urii nu e o ocupaţie onorabilă, că atacul devine ridicol şi plicticos dacă se organizează halucinatoriu în jurul unei singure idei fixe, că polemica nu trebuie să semene neapărat a răget sau a scuipătură. Nu-mi fac însă iluzii. Dar dacă sînt sigur de ceva e că dl Crin Antonescu nu va învăţa (niciodată) nimic. Îi lipseşte, pur şi simplu, apetitul. Şi, probabil, organul. A reuşit să fie o perfectă suprafaţă, pe care patinează fălos, ca unul care – cum spunea, odată, un critic literar despre un coleg al său – n-are subconştient. Nu poţi decît să-i doreşti alunecare plăcută.  

Mai multe