Războiul nevăzut
Sînt de acord – fără entuziasm – cu Slavoj Žižek care, într-un articol tradus neglijent şi publicat de CriticAtac (Şi „critic“ şi „atac“! Cîtă vigoare! Ce probă de virilitate!) e de părere că „sociologii şi editorialiştii au încîlcit misterul revoltelor“ de la Londra. Şi comentatorii conservatori, şi cei liberali n-au făcut decît să-şi confirme ideile fixe şi sloganurile de campanie. Žižek nu vine cu o interpretare proprie solid articulată, dar admite, totuşi, că „nu te poţi afirma cu adevărat prin violenţă“ şi că avem de-a face, în fond, cu o „revoltă fără revoluţie“, cu o manifestare disperată a celor care nu-şi găsesc „rostul în propria lor comunitate“, nu au un program autonom şi îşi camuflează „invidia“ în „marş triumfal“. Termenii „rost“ (a-ţi găsi rostul), „invidie“, „disperare“ nu fac parte, de regulă, din vocabularul „ştiinţific“ al sociologului. La fel, termenul „lăcomie“, folosit de Barack Obama pentru a explica începuturile crizei economice în care ne aflăm. Toţi aceşti termeni se referă la malformaţii ale interiorităţii umane, la vicii de alcătuire sufletească, la probleme care ţin de „forul lăuntric“.
Asta îmi aminteşte de o discuţie purtată în 1975 cu un student din Germania Federală, participant la o grevă universitară care cerea eliminarea latinei din programa analitică a facultăţilor de romanistică şi protesta împotriva scumpirii untului la „mensa“, cu cinci pfenigi. Am încercat să-i explic cum stau lucrurile în ţările comuniste şi ce răsfăţ implică, prin contrast, cocheta lor răzmeriţă. A fost de acord, dar a adăugat, după o scurtă reflecţie, că, în ciuda privilegiilor lor „capitaliste“, nici ei nu sînt „fericiţi“. Prietenul meu părea să creadă că „fericirea“ lui intimă e o problemă de stat. Or, statul are o mulţime de obligaţii în privinţa bunei desfăşurări a vieţii comunitare, dar nu poate face nimic pentru fericirea individuală a cetăţenilor săi – dacă prin „fericire“ înţelegem altceva decît „pîine şi circ“, bani la teşcherea şi legi funcţionale. Cel care, podidit de mîhnire, nefericit în plan personal, destrămat sufleteşte, iese pe stradă şi dă foc caselor din jur nu duce o luptă politică, nu se opune „sistemului“. Nu are un scop înalt şi altruist. Îşi exprimă, pur şi simplu, într-o variantă agresivă, marasmul, sau dezorganizarea interioară. Mai exact, transferă un război lăuntric pierdut, în război exterior. El merită înţelegere şi, eventual, compasiune. Nu trebuie lichidat, dar trebuie oprit să facă rău altora şi, dacă se poate, trebuie tratat: de un psihanalist, de un preot, sau de un prieten.
Spun asta cu gîndul la un „termen tehnic“ al vieţii spirituale: „războiul nevăzut“. Termenul desemnează lupta pe care fiecare din noi o are de dus cu demonii alcătuirii sale interioare. Există, în teologia creştină, tratate întregi despre acest război, un război de al cărui final depinde salvarea sufletească a fiecăruia. De un concept asemănător uzează islamul. Întorcîndu-se de la vreo bătălie militară, înţeleptul mahomedan spune: „Ne întoarcem, acum, de la «micul război» la «marele război» (jihad), cel de toate zilele, cu netrebniciile dinăuntrul nostru“. Nici lăcomia, nici invidia, nici disperarea, nici inaptitudinea de a-ţi găsi rostul nu se pot rezolva prin legiferare, prin „măsuri“ guvernamentale. Statul poate interveni cînd ele se manifestă în afara legalităţii şi în detrimentul celorlalţi. E obligat, de asemenea, să asigure contextul necesar unei vieţi decente şi echitabile. Dar nu poate modela suflete, nu poate „livra“ reţete euforizante, nu se poate ocupa de mistagogie şi psihiatrie. Astea sînt treaba individului atemporal, a omului lăuntric, a conştiinţei de sine. Să nu fim mai subtili decît e cazul. Cineva care fură plasme şi bunuri de toate calibrele, incendiază case de locuit cu oameni (nevoiaşi) înăuntru, sparge magazine mari şi mici, dezbracă în plină stradă cetăţeni oarecare nu e nici ideolog, nici practicant al „protestului de grad zero“ (Žižek). Are unele probleme de „aşezare“ în ordinea lui şi a lumii, are unele probleme cu plăcerea de a fi violent, cu o proastă înţelegere a libertăţii, cu apetiturile proprii, cu controlul de sine, cu imaginea de sine, cu evaluarea defectuoasă a legitimităţii proprii. Mai exact, nu are aceste probleme, în sensul că nu şi le pune. Adevărata criză a acestui tip uman – şi, mă tem, a lumii de mîine – se explică prin diminuarea sau absenţa vieţii interioare şi prin înlocuirea ei nereflectată cu o exterioritate vidă. „Războiul nevăzut“ e suspendat. Totul se consumă în afară. Vinovatul e întotdeauna acolo. Agresorul e mîntuit!
Rîndurile de mai sus nu au pretenţia de a lămuri integral şi definitiv cutare fenomen social. Vor doar să aducă în discuţie şi o altă dimensiune a lucrurilor, cu care „specialiştii“ nu mai găsesc de cuviinţă să-şi piardă vremea.