Război şi pace

1 septembrie 2006   SITUAȚIUNEA

În ţările Europei Centrale şi de Est, cuvîntul "pace" are altă biografie şi, prin urmare, alt înţeles decît în Europa Occidentală. La noi, cînd se vorbea, înainte de 1989, de "lupta pentru pace", toată lumea ştia că, de fapt, era vorba despre lupta împotriva imperialismului, a capitalismului, a Pieţei Comune şi a Pactului Nord-Atlantic. În sintagma "lupta pentru pace", accentul cădea asupra cuvîntului "luptă". Cu alte cuvinte, lupta pentru pace era o specie a războiului şi se glumea, adesea, spunîndu-se că vom lupta pentru pace pînă la ultimul om, pînă nu va mai rămîne piatră pe piatră. E drept, pacea şi războiul nu pot exista decît îngemănate. Războiul e, necesarmente, tema obsesivă a celor care caută pacea, după cum o pace stabilă şi convenabilă e ţelul oricărui războinic. "Lupta pentru pace", clamată de ţările lagărului socialist, era, prin urmare, ambalajul propagandistic al unui conflict ideologic. Conducătorii comunişti se răfuiau cu "duşmanul", sub acoperirea, demagogică, a unei retorici pacifiste. Dar popoarele Europei răsăritene ştiau foarte bine cum stăteau, de fapt, lucrurile. Toţi priveam cu simpatie spre Vest, ca spre un liman al normalităţii, al vieţii prospere şi libere. Occidentul, la rîndul lui, ne privea cu sinceră compasiune şi, atît cît putea, atît cît i-o îngăduiau rigorile diplomatice şi strategiile de conjunctură, se străduia să ne ajute. "Războiul rece" era o realitate la nivelul cancelariilor statale, al elitelor conducătoare, al marilor confruntări de sistem. Dar popoarele însele, oamenii de pe stradă, nu se simţeau în conflict. Dimpotrivă. O caldă solidaritate ne unea, dincolo de limitele arbitrare impuse de Cortina de Fier. După 1989, s-a întîmplat ceva neobişnuit şi neaşteptat. Războiul rece a luat sfîrşit, dar, odată cu el, s-a fisurat solidaritatea subterană dintre Est şi Vest, ca şi dintre fostele ţări comuniste. Vestul a devenit un examinator exigent, un "standard" mai mult sau mai puţin inaccesibil, iar Estul a devenit un elev capricios şi resentimentar. Cît despre fostele ţări comuniste, legate, vreme de aproape cinci decenii, de un destin comun, ele au intrat într-o surdă competiţie: care din ele va ajunge prima în "marea familie" europeană? În rezumat: înainte de 1989 vorbeam de "război", dar trăiam într-un orizont al comuniunii fraterne, în vreme ce, după 1989, vorbim de "casa noastră comună", dar trăim în tensiunea unei curse cu obstacole, a unor iritante departajări. Aşa se face că între nemţii din Est şi cei din Vest relaţiile erau mai prietenoase înainte de unificare, decît după. Nu vreau să spun că era mai bine înainte; căci simpatia tacită dintre Est şi Vest nu ne ajuta prea mult să supravieţuim decent, pe cînd confruntările de-acum ne stimulează, ne provoacă, ne readuc la viaţă. Vreau doar să spun că integrarea europeană are, vrem, nu vrem, o componentă agonală, o anumită conotaţie de turnir. Şi că înfăptuitorii ei trebuie să aibă talente strategice, decizie fermă, combativitate tenace. Aş risca să spun că procesul integrării europene e o versiune "pacifică", administrativă, constructivă, o versiune îmbunătăţită, "cu chip uman", a "războiului rece": o etapă superioară a lui. Numai cine are o înţelegere subtilă a conflictelor de mentalitate, a diferenţelor greu conciliabile, a situaţiilor de front, se va comporta adecvat în dinamica acestui proiect. Dacă însă integrarea europeană e un fel de război cordial, aproape coregrafic, între Est şi Vest, procesul care are loc în interiorul fostelor ţări comuniste, pentru recuperarea democraţiei şi a economiei de piaţă, este un război infinit mai dur, mai greu de gestionat. Ne luptăm cu trecutul nostru, cu supravieţuitorii vechilor structuri, cu lipsa noastră de experienţă, cu balastul nostru istoric, cu noi înşine. Ne luptăm între noi, ne răstim unii la alţii, ne înşelăm unii pe alţii. N-am regăsit firescul evoluţiei, plăcerea de a coopera cinstit, după proceduri ferme şi eficiente. Orice progres se obţine prin străduinţe disproporţionate, baroce, de natură să ne topească vlaga şi entuziasmul. Tot ceea ce, în condiţii normale, e subînţeles, de la construcţia de anvergură la detaliile cele mai neînsemnate, se cucereşte, la noi, în tranşee, la baionetă, în asalt. E întotdeauna nevoie de cineva care să nu descurajeze dinaintea acestei "particularităţi locale", de cineva care să traducă devălmăşia în termeni europeni, traducînd, în acelaşi timp, termenii europeni în dialectele locului. Războiul ideologic de pe vremea dictaturii a devenit, în tranziţie, un război pentru supravieţuire. Abia acum există o miză reală şi un risc pe măsură. Abia acum avem de dus o adevărată "luptă pentru pace". Pentru pacea noastră, în primul rînd.

Mai multe