Radu Bogdan

1 septembrie 2011   SITUAȚIUNEA

Radu Bogdan este cel mai longeviv adolescent din cîţi am cunoscut. Şi-a păstrat toată viaţa un aer cvasi-puber, romantic, candid pînă la vulnerabilitate, dominat de aspiraţii utopice, de sublimităţi, idealism tenace, inevitabile striuri de narcisism, dar, totodată, şi de complexe erodante, de spaime conjuncturale, frustrări, vise, accese de revoltă şi puseuri de reconciliere. Era sentimental, putea fi patetic, obsedat de nenoroacele proprii, de nedreptăţi imanente, de felonia „vremurilor“. Avea, prin fire, lăcomii irezistibile: lăcomie de cultură, de conversaţie, de bunătăţi alimentare, de anturajul solidar al celorlalţi, de prieteni. Putea cădea uşor la fandacsie, cînd presimţea, de jur împrejur, ostilitate sau rea-credinţă. Uneori, putea fi nedrept, sau suspicios în exces, dar era incapabil de răutate şi parapon inflexibil. Era, alături de minunata Dalia, o gazdă generoasă şi caldă. Mă simt mai mult decît vinovat pentru suspendarea dialogului nostru, survenită în perioada din urmă. Eu însumi marcat de oarecari şubrezenii organice şi mai puţin apt să fac faţă interlocuţiei lui torenţiale, am amînat, nesimţitor, reîntîlnirea, convins că voi găsi, în curînd, momentul optim pentru a o împlini. Un mod „clasic“ de a face loc ireversibilului…

Radu Bogdan a trăit, adolescentin, 91 de ani. Sfîrşitul lui a trecut aproape neobservat, confirmîndu-se astfel – pentru a cîta oară? – meteahna naţională a indiferenţei pentru valorile proprii, cel puţin atîta timp cît ele sînt încă în viaţă. Cît a trăit, mai ales pînă la începutul anilor ’90, conta, încă, printre intelectualii cunoscuţi (măcar în lumea lui) şi utilizabili în plan mediatic. Controversat, iritant, dificil, dar prezent şi, una peste alta, validat de o performanţă profesională masivă şi de un profil uman ataşant. În anii care au urmat, s-a văzut însă marginalizat pînă la limita uitării. Puţini mai ştiu astăzi că a fost una dintre figurile cele mai active ale criticii de artă româneşti de dinainte de ’89, că e autorul unei monumentale monografii despre Ioan Andreescu – cea mai spectaculoasă monografie dedicată vreodată unui artist român –, că a fost apropiat şi apreciat la superlativ de mari specialişti din străinătate, că era un pasionat om de carte, ale cărui începuturi literare erau legate de cenaclul „Sburătorul“ al lui E. Lovinescu, că era un prieten intens şi loial, că avea una din cele mai bogate biblioteci de artă şi de filozofie din ţară şi că biografia lui era un amestec rar de dramatism, aventură, pitoresc, absurd şi anecdotă. Îl am în ochi, parcurgînd străzile Bucureştiului, cu o alură greoi-absentă, ceva între leu suveran şi dulău hăituit, preocupat de vreun gînd rebel, de vreun schimb imaginar de replici, de vreun proiect pe cît de necesar, pe atît de neînţeles de instituţii şi, deci, de irealizabil.

Am trăit, alături de Radu Bogdan, momente de un insolit grandios: de la ceasurile lungi în care îmi citea, la telefon, pînă la lichefierea timpanelor, capitole întregi din monografia la care lucra, la ceasurile la fel de lungi, întrerupte cu „gustări“ de epocă (fasole cu parizer prăjit, de pildă), în care se oferea să-mi bată la maşină, după dictare, pagini din lucrarea mea despre peisaj.

Greu de uitat e o scenă de vară, trăită la parterul locuinţei lui, după apariţia primului volum al cărţii despre Andreescu. Mă rugase să scriu o recenzie şi m-am executat cu entuziasm, căci admiram sincer reuşita volumului. Dar Radu, mereu dornic să colecţioneze „documente“, să antologheze „amintiri“ de tot soiul (avea, între altele, o juvenilă pasiune pentru autografe), mi-a cerut să-mi citesc recenzia cu voce tare, la el acasă, astfel încît să o poată înregistra pe o bandă de magnetofon. Zis şi făcut. Era o după-amiază caniculară. Radu m-a primit „topless“, în chiloţi negri de sport, a pus magnetofonul în funcţiune, mi-a făcut semn să încep şi s-a întins alături, pe o canapea. Cuminte şi oarecum intimidat, mi-am început lectura. După vreo cinci minute am auzit un discret sforăit. Radu aţipise, toropit de căldură, iar banda de magnetofon înregistra, simultan, glasul meu şi respiraţia lui plină de „ornamente“ involuntare: recenzentul zelos şi recenzatul dormind euforic conlucrau, asudaţi, la naşterea unui „document“. Am citit pînă la capăt, iar în clipa următoare Radu Bogdan s-a trezit refăcut. S-a repezit, nerăbdător, spre magnetofon, să audă rezultatul. A constatat, perplex, că nu se înregistrase nimic (nu prea avea talente de ordin tehnic). „Nu-i nimic!“ – a spus prietenul meu, care trăise şi drame mai crîncene. „Mai citeşte o dată!“ A dat din nou drumul magnetofonului şi s-a întins din nou pe canapea. La primul sforăit, am reluat lectura.

Evident, asemenea istorioare sînt franjuri picante ale unui portret complicat. Dar, pentru mine, ele au farmecul unei experienţe unice, în preajma unui personaj multicolor, de care mă simt legat. Din ce în ce mai legat, acum, cînd „somnul“ lui nu mă mai poate însoţi pe aceeaşi bandă de magnetofon.

Mai multe