Puţină restauraţie, vă rugăm!

Cuvîntul "reformă" a ajuns să ne bîntuie obsedant. Îl auzim de zeci de ori pe zi, la concurenţă cu "integrare europeană" ori "fonduri SAPARD", mai des decît auzeam cuvîntul "implementare" pe vremea Guvernului lui Petre Roman. Este rostit de toată lumea, de la primari la preşedintele ţării, şi este aplicat la toate domeniile. Peste tot este nevoie de reformă: în justiţie, în agricultură, în protejarea mediului, în învăţămînt, în administraţia locală, în sistemele de transport feroviar şi urban, în spitale, în organizarea orfelinatelor sau a căminelor de bătrîni, în amenajarea locurilor de joacă pentru copii, în televiziunea publică, în recoltarea deşeurilor menajere şi a sticlelor goale, în mentalităţi, în fotbal. E nevoie - se spune - şi de o reformă a partidelor politice (care de-aia sînt cum sînt, pentru că nu s-au reformat la timp), şi de o reformă a Parlamentului, chiar şi de o reformă morală a Bisericii. De cele mai multe ori, se consideră că reformele sînt necesare "pentru a ne adapta cerinţelor UE". Această motivaţie general-valabilă a ajuns un fel de scuză universală a politicienilor, administratorilor, miniştrilor, directorilor, funcţionarilor publici, care o invocă la tot pasul, trădîndu-şi astfel comoditatea în fapte şi lenea în gîndire: la noi nu se schimbă un lucru sau o lege pentru că lucrurile merg prost şi trebuie făcute să meargă bine, ci pentru că "aşa ne cere UE". Şi cu asta, am scăpat de grija de a cîntări, de a analiza, de a imagina soluţii: pur şi simplu bifăm "ce ne cere UE", apoi ne mîndrim cu noul nostru pas spre europenitate şi raportăm la Bruxelles cum raportam pe vremuri la CC al PCR că "ne-am îndeplinit sarcinile trasate". Iar dacă "măsurile luate" sînt brambura sau sînt făcute doar pe jumătate, ne-om descurca noi după aceea, că doar avem o experienţă multiseculară... "Reforma" a ajuns să fie, astfel, un fel de cheie universală, un fel de sculă miraculoasă care repară orice. Cel puţin în vorbe. În fapte, e mai complicat, desigur. Dar vorbitul despre reformă ne face bine la moral, ne dă senzaţia că fericirea e pe-aproape, că mîine-poimîine o să-i depăşim pe nemţi şi pe olandezi, iar Europa se va minuna de "tigrul românesc", cum s-a minunat deunăzi lumea de "tigrii asiatici". A apărut chiar şi un fel de "comportament public reformist": trebuie să te arăţi dinamic, pozitiv, optimist, încrezător în ziua de mîine şi în viitorul european al României; trebuie să urmezi imperativele din reclame, adică să mănînci iaurturi care "îţi dau o stare de bine", să foloseşti creme care "îţi pun în valoare personalitatea", să bei sucuri care îţi dau energie şi, mai ales, să comunici (mult, cît mai mult, că ai mii de minute gratis, chiar dacă nu ai nimic de spus). Trebuie să arăţi că eşti un om al vremurilor noi, că trăieşti "în spiritul reformei". Dacă am avea timp şi chef (sau măcar un Partid ori un Conducător care să ne dea indicaţii...), sînt convins că am pune de-un Festival Naţional "Cîntarea Reformei". Şi unora (multora?) chiar le-ar plăcea. Acum cîteva zile însă am auzit la radio o discuţie despre excesiva mediatizare a poveştii de amor între o profesoară şi elevul său. Preopinenţii considerau că presa a insistat cam mult şi iresponsabil pe acest caz, fără să se gîndească la eventualele efecte. La un moment dat, încercînd o explicaţie a acestei situaţii, unul dintre vorbitori a spus că "la noi, reforma moravurilor publice încă nu a avut loc, din păcate". Pînă aici. E prea mult. E nepotrivit. Reforma moravurilor publice? N-ar fi mai bine să restaurăm moravurile de odinioară? De acord, n-avem nici o şansă să mai trăim vremurile cînd colegii de facultate îşi vorbeau cu "dumneata", cînd el îi spunea ei "domnişoară" şi ea îi răspundea cu "domnule" şi alte asemenea fineţuri revolute. Dar, de la mersul pe stradă (agitat şi neatent) la privirile încruntate pe care ni le adresăm unii altora, de la hăhăiala din emisiunile de divertisment pînă la adjectivele mitocăneşti care se aud în Parlament, de la agresivitatea cu care ne conducem maşinile la celebrele formule "măi, animalule" şi "ţigancă împuţită" - viaţa de toate zilele în România europeană demonstrează o scădere constantă şi sigură a nivelului de civilizaţie. Trăim violent şi nevricos, sîntem iremediabil şi preventiv "supăraţi" unii pe alţii, am pierdut încrederea în semenii noştri şi am descoperit un fel de individualism primitiv, de om din Neanderthal dispus oricînd să-i tragă o bîtă aproapelui pentru hrana zilnică. Ce este, atunci, de "reformat" aici? N-ar fi mai potrivit să redescoperim însuşiri şi comportamente care au existat odinioară în societate, dar le-am pierdut pe drum (uneori, chiar în numele "tranziţiei" şi al "reformei")? La tonele de reforme pe care ne prefacem că le adoptăm, nu ne-ar strica puţină restauraţie...