Puterea statelor slabe
Revin cu o a doua lectură a cărţii Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, centrată, din punctul meu de vedere, pe problema modernizării statului. Ceea ce putem să întrevedem în – şi dincolo de – documentaţia bogată a autoarei pe această temă este nici mai mult, nici mai puţin decît eşecul constitutiv de modernizare a statului român. Putem să reconstituim, astfel, din „zorii modernităţii“ pînă în zilele noastre, cel puţin trei linii complementare de neisprăvire: despărţirea statului de Biserică, despărţirea producţiei de gospodărie (în sensul generic al termenului, care include şi moşiile boiereşti), şi despărţirea administraţiei de rudenie, cu formarea unui aparat de stat autonom. În ciuda unor episoade de relativ succes, durata lungă a modernizării statului român este mai degrabă aceea a unor neîmpliniri în toate cele trei privinţe. Şi istoria se repetă sub ochii noştri.
La o a doua lectură, se pune însă o întrebare fascinantă: cum de mai supravieţuieşte atunci acest stat, cum de şi-a păstrat totuşi continuitatea neîntreruptă? Iar dacă renunţăm la nombrilismul unicităţii româneşti şi privim şi la alte cîteva state, vom observa edificatoare similarităţi de parcurs al modernizărilor etatiste. Problema nu mai este, deci, doar a noastră, ci devine o chestiune de principiu: cum funcţionează, de fapt, statele slabe?
O posibilă cheie ar putea-o oferi cartea clasică a lui Pierre Clastres despre Societatea contra statului şi toate analizele consecutive acesteia. Teza de bază este aceea că societăţile fără stat sînt, de fapt, societăţi împotriva statului, adică nu societăţi ale unui eşec, ale unei lipse (aşa cum apar ele din perspectiva neobositului evoluţionism eurocentric), ci societăţi egalitare, refractare la apariţia concentrării puterii într-un segment al lor şi în care puterea ia forma „necoercitivă“ a prestigiului şi nu pe aceea a unui „monopol al violenţei legitime“, cum ne-a convins Max Weber că stă bine unui stat „adevărat“. De la chiefdom din America de Sud la Big Man din Polinezia, atributul definitoriu al acestei puteri nonstatale este dărnicia interesată. Pe de altă parte, aceste societăţi nu sînt unele ale „subdezvoltării“ şi sărăciei, ci societăţi ale abundenţei (în termenii lui Sahlins), preocupate de îndestularea suficientă, nu de bunăstarea cumulativă. Timpul, munca, proprietatea etc. au, în aceste condiţii, cu totul alte mize.
Dar ce conferă ordinea acestor societăţi? În mare – rudenia. Aceasta oferă schema normelor dezirabile şi a încrederii previzibile în cadrul colectivităţii: „Organizarea autorităţii nu se diferenţiază de ordinea rudeniei.“ Normele de rudenie împiedică şi prestigiul să se transforme în „putere“ – care l-ar înstrăina pe eventualul „şef“ de comunitatea sa de rudenie.
În cu totul alţi termeni şi din altă perspectivă, aceste societăţi fără stat, „primitive“, sînt caracterizate prin ceea ce Granovetter numeşte „legături puternice“ (strong ties). Simplificînd, asta înseamnă că lista persoanelor apropiate a doi indivizi oarecare dintr-o colectivitate are şanse mari să se suprapună: comunităţile de rudenie, vecinătate şi/sau prietenie sînt exemplul clasic. Dimpotrivă, societăţile „moderne“ sînt caracterizate prin „legături slabe“, difuze şi multiple, mai degrabă de tip asociativ. Tocmai în aceasta stă însă „puterea“ lor: cu cît legăturile sînt mai „slabe“, cu atît deschiderea la inovaţie, asociere, mobilitate etc. este mai mare. Din acest punct de vedere, un stat slab ar putea fi descris ca o formă de guvernare în care puterea s-a desprins de societate şi a devenit monopolul legitim al „legăturilor slabe“ ale statului, dar continuă să funcţioneze prin legăturile puternice ale societăţii, care reinterpretează normele şi redistribuie încrederea. Pentru a putea funcţiona în aceste condiţii, „clasa politică“ şi „masele“ cad de acord să negocieze relativa lor autonomie informală. Conflictele şi frustrările pot fi frecvente, dar sînt rezolvate prin renunţări conjuncturale ce evită colapsul statului; la limită, acesta va fi salvat prin dictatură. Statul lasă, astfel, un spaţiu de joc reţelelor sociale de legături puternice, mai extinse sau mai reduse, în schimbul păstrării controlului asupra propriilor legături puternice. Orice schimbare formală la nivelul statului va tinde să fie însoţită, astfel, de schimbări ale poziţiei reţelelor informale.
Care este situaţia la noi? Ei bine, în durata noastră lungă, obştile devălmaşe au fost şi ele un soi de „societăţi împotriva statului“, cu proprietate indiviză, egalitare, conduse de o „democraţie primitivă“ şi doar „vag colorată gherontocratic“, cum a arătat Stahl, păstrîndu-şi relativa lor autonomie (după ce plăteau cezarului ce-i al cezarului) pînă tîrziu spre secolul al XX-lea. Şi neavînd încredere în instituţiile statului, oricare ar fi fost acesta. Colectivismul comunist a tulburat acest „duh devălmaş“, dar nici nu l-a eliminat, nici nu l-a inventat. Pe de altă parte, actorii autohtoni ai modernizării au fost şi ei prinşi, structural, în „legăturile puternice“ ale rudeniei, extinse apoi de la „nepotism“ la reţele de „clientelism“, întreţinute prin acte de dărnicie bine calculată şi, mai recent, prestigiu mediatic.
În acest sens, sîntem, deci, un stat slab tocmai din cauza păstrării excesive a legăturilor puternice „premoderne“, un stat slab, a cărui „putere“ constă în spaţiul de joc acordat permanent acestor legăturilor tari, care se pot reproduce – şi „descurca“ –, creativ şi lucrativ, dincolo de sincopele statului, oferindu-i în schimb acestuia continuitate şi flexibilitate; instituţiile veghează doar la păstrarea jocului în limitele de anomie funcţională.
Să ne înţelegem însă – aceasta nu este o pledoarie, ci doar un efort răzleţ de înţelegere: comment peut-on être Roumain?
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.
Foto: V. Dorolţi