Puterea obișnuinței
La capătul unei lungi și aspre zile de lagăr, Ivan Denisovici al lui Soljenițîn exclamă mulțumit: „Și totuși a fost o zi destul de bună!”. Cum e cu putință ca o zi de lagăr stalinist să fie caracterizată astfel? Comparația, desigur, cu alte zile, dar mai ales obișnuința sînt explicația. Mai ales obișnuința. Căci înainte de a fi un „animal rațional”, omul este un animal imens de adaptabil și care se poate obișnui cu aproape orice pe lume; sau cumva rațiunea nu-i altceva decît condensatul acestei uluitoare adaptabilități?
Mai întîi omul se adaptează la rău și apoi se obișnuiește cu el: trăiește de milenii dispunînd de tehnologii primitive, fie în deșerturile fierbinți și uscate din Australia, fie în ținuturile înghețate polare, fie în junglele pestilențiale din Amazon. A spus „acasă” piscurilor munților, mlaștinilor, coastelor mărilor, metropolelor, cătunelor, insulelor, deșerturilor. Oamenii s-au adaptat de minune la viața de crescător de animale nomad, de agricultor sedentar, de orășean, de marinar, de miner, de războinic și fiecare dintre acestea i s-a părut „bună” celui obișnuit cu ea. S-au obișnuit cu blestemul de „a-și cîștiga pîinea cu sudoarea frunții”, iar femeile, în particular, s-au obișnuit cu celălalt blestem, de a naște copii în dureri și de a suferi apoi neînchipuit pentru ei.
Citind istoria, mai ales a secolului trecut, nu-ți vine a crede uneori că bărbații și femeile au putut să supraviețuiască, să iubească, ba uneori și să prospere întrucîtva și să fie împăcați chiar și în timpul imenselor catastrofe ale acestei perioade. S-au obișnuit cu viața din tranșeele împuțite ale primului război mondial, au reușit să se obișnuiască cu hiperinflația postbelică, cu revoluția din Rusia, cu foametea, cu masacrele ei, cu războiul civil, cu polițiile secrete din atîtea țări, cu persecuțiile teribile, cu discriminarea rasială, socială, economică; pînă și lagărele naziste și staliniste, deși la limită, au avut supraviețuitori, care reușiseră, după cum au mărturisit unii, să se obișnuiască chiar și cu infernul.
Există, ne spun psihologii, chiar și un mecanism de adaptare – straniul „sindrom Stockholm”, atunci cînd victima devine complice cu călăul, ori prizonierul cu temnicerul său, și își află cumva o „cauză comună” cu acela, ceea ce îl ajută să supraviețuiască. La nivel social, sindromul Stockholm explică cum au ajuns oamenii în proporție de masă să se obișnuiască cu cele mai aspre tiranii, cu sistemele totalitare și nu numai o perioadă scurtă, ci zeci de ani, ajungînd să se adapteze suficient la ele, astfel încît regimul să aibă nevoie numai de o oarecare încruntare pentru a se menține la putere. Și chiar și atunci cînd unele dintre aceste regimuri s-au năruit, mulți oameni au tins să le regrete, deoarece se obișnuiseră cu ele, și au privit cu teamă și dușmănie chiar libertățile și drepturile primite din senin, deoarece ele le apăreau noi și insolite.
Imensa putere a obișnuinței se vede însă nu numai la rău, dar și la bine. Copiii răsfățați vor recompense tot mai mari, iar cele vechi li se par aproape pedepse. Mereu cer noi jucării, noi distracții sau noi dulciuri, iar părinții și educatorii le devin inamici dacă nu se conformează îndată. Dar noua jucărie devine repede veche și ciclul se reia. La fel procedează și unele popoare răsfățate de istoria recentă: statul providență, pensiile, ajutoarele, concediile, uriașele posibilități de a călători oriunde, drepturile și libertatea de expresie, pacea în Europa și Uniunea Europeană în ansamblu, care a consolidat-o, ca să nu mai vorbim despre „gadget”-urile universale – telefoane mobile, tablete, mașini electrice și cîte și mai cîte –, toate acestea par acum de la sine înțelese și nu mai deșteaptă nici un pic de bucurie sau de recunoștință. Am devenit blazați și ne supărăm dacă nu primim zilnic o atenție nouă, un răsfăț insolit. Iar dacă totuși se întîmplă să ni se ceară unele minime sacrificii în situații mai dificile (să purtăm mască acum în pandemie, de exemplu), mulți se socotesc frustrați și vor chiar să se revolte. Nu tocmai așa demult, în multe țări, ca și la noi, oamenii vedeau normal faptul că unii erau privați de libertate numai pentru că spuneau lucruri nepermise de regim. Chiar și acum se întîmplă asta în multe țări. Dar azi destui se simt privați de libertate dacă, contagioși COVID-19 fiind, sînt obligați să petreacă cîteva zile în carantină sau să umble cu mască. Pe timpuri, aerul pestilențial al dictaturii reale li se părea suportabil. Astăzi s-au învățat atît de bine cu aerul plăcut al libertății, încît el li se pare normalitatea însăși și își permit să vorbească cu indignare despre „dictatura medicală”. Pare absurd și de fapt este, dar absurditatea are o explicație: eterna obișnuință cu orice lucru și situație pe care, după un timp, le tratăm drept firești, fără să le mai percepem valoarea autentică – în bine sau rău.
Cred că și damnații din infern vor declara uneori (cînd se vor face mărunte economii în porția zilnică de pucioasă și smoală), asemenea lui Ivan Denisovici, că „de fapt ziua a fost destul de bună”. (Cu ce-i mai rău infernul decît un lagăr în Vorhuta?) Cît despre fericiții din ceruri, e sigur că, odată ce s-au obișnuit cu fericirile de acolo, tot mai mult vor strîmba din nas, ba chiar vor inunda administrația Grădinii cu proteste, susținînd că, în ultimul timp, deliciile n-au mai fost satisfăcătoare, că lumina slavei e prea palidă, aromele sînt monotone și că, de fapt, „nu-i mare scofală raiul ăsta”. Îngerii, exasperați și cu moralul la pămînt, vor sfîrși prin a se plînge Creatorului, care, spre a frînge puterea obișnuinței, nu va avea decît soluția de a adopta, fie și temporar, cea mai infailibilă dintre artele născocite de om: a face din orice un iad.