Putere absolută

În sens etimologic, „putere absolută“ înseamnă putere „desprinsă“, „detașată“ de orice altceva, care nu răspunde înaintea nimănui și nu poate fi cenzurată de nimeni și nimic, înseamnă impunitate totală. De partea cealaltă, ea presupune obediența totală de partea celor cărora le dictează, executarea ordinului fără putință de ripostă. Sigur, ar mai putea exista, pentru moderarea puterii respective și limitarea arbitrariului, conștiința morală, simțul dreptății sau grija pentru interesele generale. Dar dacă aceste sentimente lipsesc, puterea absolută devine un monstru.

Or, iată că am constatat, dacă n-o știam deja, că avem în România o astfel de putere absolută monstruoasă: nu Parlamentul, nu Serviciile, nu Justiția, nici președintele, nici măcar PSD; este vorba despre Curtea Constituțională: nouă inși (desemnați printr-un algoritm politic, adesea cu CV-uri discutabile) care, în numele Constituției, pot dicta cu majoritate de voturi orice. Repet: orice. Decizia lor nu poate fi contestată de altă putere în stat, nu poate fi răsturnată nici prin votul Parlamentului (dacă ar dori așa ceva), nici de președinte, nici de Justiția ordinară, nici de un referendum popular. Judecătorii sînt inamovibili pe durata mandatului. Asupra CCR tratatele internaționale semnate de România (cum ar fi tratatul de aderare la UE) nu au putere și, la nevoie, Curtea le poate invalida fără posibilitate de revenire. Împotriva ei nu există apel sau recurs, ca în Justiția ordinară. Nu poți contesta deciziile ei la CEDO sau în alte foruri internaționale, iar Comisia de la Veneția n-are decît un rol consultativ. Mai mult, Curtea nu-i legată nici de propriile ei decizii anterioare, astfel încît nimic n-o oprește să-și schimbe propria jurisprudență, atunci cînd dorește.

Pînă acum ceva vreme, totuși, Curtea acționa cumva prudent și relativ responsabil, interpretînd în limitele plauzibilului deopotrivă Constituția și constituționalitatea în chestiune a unor legi. Se ferea să ia decizii repetate care să avantajeze în mod unilateral una dintre părți. Nu era radicală. Și, mai ales, respecta spiritul Constituției – acela de a diviza puterea, mai ales pe cea executivă, făcînd dificilă acumularea deciziei la o singură persoană sau partid. În cazul în speță: procurorii-șefi erau și pînă acum numiți politic, dar cel puțin intrau în joc două forțe: ministrul Justiției și președintele. Primul propunea, dar nu putea dispune, al doilea dispunea, dar nu putea propune. De săptămîna trecută, Curtea a decis altfel: de acum am aflat cu stupoare că președintele primește ordine, iar ministrul propune și dispune deopotrivă. Nu doar Justiția va funcționa diferit, nu doar anticorupția va fi compromisă, dar însăși arhitectura constituțională a statului a fost schimbată pe nepusă masă, fără consultare parlamentară, fără referendum, fără cea mai mică dezbatere: cetățeanul ales direct pe cinci ani, cu peste șase milioane de voturi, devine executantul dispozițiilor unui cetățean neales și care poate fi schimbat și de trei ori pe an, subordonat prim-ministrului, la rîndul lui dependent de votul Parlamentului, abia acesta ales prin vot popular. Unii vor numi asta democrație. Eu nu.

Veți spune: ce să-i faci, așa a interpretat CCR Constituția și legea. Fals. CCR (sau mai precis cei șase care au votat în favoarea deciziei de săpătămîna trecută) n-a interpretat, ci a schimbat pur și simplu, în spirit, Constituția. Aș zice chiar: a trădat-o.

Și dincolo de toate: și-a permis să modifice sensul normal al cuvintelor din limba română: a decis că sintagma „la propunerea ministrului Justiției“ din legea care reglementează revocarea procurorilor-șefi înseamnă altceva decît o știam cu toții și o spun dicționarele: „propunere“ nu mai semnifică, de săptămîna trecută, „sugestie“, „recomandare“ ori, cum se explică în DEX „a supune o părere, o soluție, un proiect discuției și aprobării cuiva“, ci a devenit sinonim cu „ordin“, „cerere imperativă“. Iată ce înseamnă putere absolută: să impui limbii, să modifici arbitrar, prin decizie unilaterală și arbitrară, sensul cel mai obișnuit al cuvintelor, și asta într-un caz simplu și fără nici un echivoc semantic, să ordoni, altfel zis, ca albul să fie înțeles drept negru, numai fiindcă așa îți convine la un moment dat.

Într-un fel, această distorsionare arbitrară a sensului cuvintelor este lucrul potențial cel mai grav: căci nu mai e vorba aici de clarificarea unei eventuale ambiguități din Constituție și din ordinea de stat, ci pur și simplu de aroganța de a ne ordona cum să vorbim, cum să gîndim și cum să acționăm în consecință de acum înainte. Or, dacă azi cuvîntul „propunere“ devine sinonim cu „ordin“, și dacă această distorsiune semantică se transformă în obligație chiar pentru președintele țării, ce va împiedica într-o zi o putere absolută și arogantă ca – în spiritul lui Orwell din 1984 – să ne silească să acceptăm și alte sinonimii – în limbă, gîndire și în act: de exemplu, între minciună și adevăr, ori între sclavie și libertate?