Punct și de la capăt

Problema aderării României la Spațiul Schengen intră, cred, în curînd, pe un  traseu favorabil. Spun asta luînd notă de retrimiterea la Viena a ambasadorului nostru, dl Emil Hurezeanu, rechemat în decembrie în țară pentru consultări. E semnul unei decizii de reluare eficientă a dezbaterii, de reașezare în ambianța dialogului, în beneficiul unei soluții echitabile. Dl Hurezeanu e omul potrivit. Nu doar pentru că vorbește nemțește, pentru că e familiar cu spațiul cultural al țării în care ne reprezintă, pentru că are o consistentă experiență diplomatică (șase ani ambasador al României în Germania), ci, mai ales, pentru că știe să fie simultan ferm și cordial, să prefere negocierea inteligentă răfuielilor abrupte, pe bază de țîfnă „patriotică“. Ideea că rezolvăm probleme esențiale căutînd, în caz de eșec, vinovați de tot soiul și bombănind „străinătatea“ pentru că „nu ne respectă“ nu rezolvă lucrurile, ci le blochează. Sigur, e recomandabil să ne întrebăm unde s-a greșit, ce trebuia făcut și nu s-a făcut etc. Dar, în general, reacția unora dintre politicienii și gazetarii autohtoni după eșecul Schengen n-a reușit să depășească mimica unei bosumflări provinciale. Am mai spus-o, într-un articol anterior: din punctul meu de vedere, vina pentru ce ni s-a întîmplat e, esențialmente, aceea a cancelarului austriac, preocupat de teme electorale și inapt să asume un comportament european coerent. Pînă și președintele țării lui și-a declarat public nemulțumirea față de decizia Nehammer. De asemenea, și alți politicieni comunitari.

Ceea ce avem de făcut, în acest context, e să reclamăm gafa la nivelul instituțiilor europene competente, să cerem, cu argumente solide, reluarea dezbaterii și a votului, să obținem solidaritatea partenerilor noștri unionali și amendarea unei nejustificate decizii politice. Contraproductiv este să facem ceea ce am făcut deja. Să ne dăm victime ale întregului mapamond, să ne răfuim cu adversarii politici autohtoni, punînd tot răul în contul lor, și să dăm replici haiducești „dușmanului“ austriac: nu îi mai folosim băncile, nu îi mai vizităm țara, nu-i mai mîncăm șnițelele, nu-i mai vindem bunătățile noastre daco-getice! Pe scurt, o să-l ruinăm...

Dl Hurezeanu va ști, cu siguranță, să facă tot ceea ce depinde de el (căci nu totul depinde de el) pentru a ne reaminti că Austria nu e țara lui Nehammer, că istoria noastră națională s-a împletit veacuri de-a rîndul cu lumea imperiului dinspre vest, delimitîndu-se și de sudul otoman, și de răsăritul rusesc, că mari cărturari ai noștri (cu Eminescu în frunte) s-au format la Viena, că un timișorean (Ioan Holender) a fost director glorios al Operei de Stat din Viena vreme de 18 ani (1992-2010), că tradiționale teritorii românești au asumat profitabil modele instituționale „K. und K.“ (Kaiserlich und Königlich) ș.a.m.d. 

Întîmplarea face că episodul diplomatic al biografiei mele m-a pus în contact cu oameni și evenimente din Austria, de natură să potențeze o colaborare cultural-politică benefică pe multiple planuri. Am avut onoarea să fiu în dialog cu Wolfgang Schüssel, ministru de Externe între 1995 și 2000 (apoi cancelar între 2000-2007) și decorat cu „Steaua României“ (în rang de „Mare Cruce“) în 2004, pentru eficientele relații cu țara noastră. Cîndva, voi avea ce povesti despre această întîlnire, ca și despre minunatul Erhardt Busek (plecat dintre noi de curînd), fost vicecancelar, ministru al Învățămîntului și Culturii, ministru al Științei și Dezvoltării și președinte al Institutului pentru Dunăre și Europa Centrală (Institut für den Donauraum und Mitteleuropa), dovadă a interesului vienez pentru spațiul din care facem parte. Mai puțin cunoscut e faptul că arhiepiscopul Vienei Christoph Schönborn, o mare personalitate a teologiei catolice, a fost, în tinerețe, student al Părintelui Andrei Scrima la un centru dominican de studii din Franța (Le Saulchoir).  Această tradiție a comunicării și nu una a rupturii trebuie să fie proiectul nostru de viitor alături de statul austriac. Evident, statul austriac însuși trebuie să funcționeze în aceeași perspectivă, ceea ce însă nu se va putea întîmpla pe un fundal de crispare conjuncturală. Iar politicienii noștri și vocile publice în general pe această temelie trebuie să construiască, nu pe complexe resentimentare și toxice. 

Trebuie, desigur, să ne purtăm eu­ropenește în chestiunea Schengen, cerînd și statelor membre să asigure ținuta europeană a politicii comunitare. Austria are ce aprecia în colaborarea cu noi, iar noi avem ce aprecia în colaborarea cu Austria. Asta, firește, dacă Austria nu e Nehammer și noi nu sîntem George Simion... Cu această condiție putem spera la un reînceput. Punct și de la capăt!

P.S. Nu din fudulie, ci mai curînd din amor nostalgic, îmi amintesc și de șansa care mi s-a acordat, în 2003, de a deschide, printr-o conferință, Festivalul Internațional de la Salzburg. Am vorbit despre bucurie în Est și în Vest. Bună temă, bun proiect!