Proştii de noi

Scandalul provocat de ministrul Agriculturii, Petre Daea, privitor la comparația sacrificării porcilor bolnavi de pestă porcină cu Holocaustul, a avut și o mică (dar nu neînsemnată, cred) urmare „colaterală”. Într-o postare pe Facebook, o cunoscută militantă de stînga, Victoria Stoiciu – director de programe al Fundației social-democrate „Friedrich Ebert” –, s-a întrebat, inspirată pesemne de lamentațiile ministrului: „De ce ne revoltăm cînd suferința speciei noastre e pusă pe același palier cu aceea a altor specii?” Confruntată cu multe reacții negative, inclusiv cu a mea, dna Stoiciu a precizat mai întîi că nu echivalează deloc moral cele două suferințe (evreii și porcii), iar o zi mai tîrziu a șters postarea inițială. Nu înainte însă – și aici mi se pare partea interesantă a micii povești – de a mă certa pentru că îi scrisesem că postarea ei inițială era o „mizerie”. Merită să citez acest răspuns, care, după părerea mea, aproape că anulează orice retractare:

„Andrei Cornea, de cînd oare a ne chestiona asumpțiile luate de-a gata a devenit mizerie? Dumneavoastră, care vă considerați intelectual, ar trebui să fiți primul care să demonstrați deschidere față de întrebări dificile. Eu am scris – nu știu răspunsul. Dar știu în schimb că un porc are inteligența unui copil de trei ani. Și că poate simți și altceva decît durere fizică.”

Remarc mai întîi că dna Stoiciu pretinde că nu știe răspunsul la întrebarea pe care a pus-o, legată de revolta majorității față de suferința oamenilor și relativa ei lipsă, cînd este vorba despre suferința animalelor. S-ar zice că în chip socratic caută răspunsul și mă acuză că aș avea idei preconcepute și lipsă de deschidere. Să-mi fie rușine, mai ales dacă pretind că sînt intelectual! Apoi însă, deodată, uită de scepticism, abandoneză prudența epistemică și sare la beregata adversarului declarînd dogmatic că știe că un porc are inteligența unui copil de trei ani. Tare de tot! De unde știe? Cine și cu ce argumente susține această teză, altminteri contrafactuală, avînd în vedere că, în general, un copil de trei ani deja vorbește, în timp ce un porc, indiferent de vîrstă, niciodată? (Vreau să spun că un copil posedă deja limbajul dublu-articulat, numit limbă, în timp ce nici un animal – porc, cimpanzeu, delfin etc. – nu are nimic asemănător.) Dar astea-s, poate, detalii.

Grav e altceva: bănuiesc că dna Stoiciu n-a băgat de seamă oroarea reală a echivalenței: căci dacă copilul de trei ani și porcul sînt la fel de inteligenți și de simțitori, nu numai veganii radicali vor fi încurajați să spargă geamurile cîtorva măcelării, dar cine știe ce satrap, ce Irod, ce Hitler, ce terorist, ce dictator va avea liber la ucis copii (nu se va opri la cei de trei ani, firește) cu argumentul că e totuna cu a omorî niște simpli porci! Căci egalitatea, ce să-i faci, e reversibilă: nu doar porcul e ca un copil, ci și copilul e ca un porc.

Dar – va sări poate cineva în apărare – dumneata susții că animalul – porcul, cîinele, calul, cimpanzeul etc. – nu-i inteligent? Nu susțin asta. Dimpotrivă, cred că toate animalele sînt nu doar inteligente, ci foarte inteligente, fiecare în felul lui. Mai mult, ele sînt întotdeauna inteligente, fără ezitare și greș. Omul singur are acest ciudat privilegiu (sau poate cusur) de a nu fi astfel: căci omul, singur printre toate animalele, poate fi și chiar este adesea prost. Animalul niciodată nu-i prost. Nu inteligența, ci prostia – posibilă oricînd și sub forme numeroase și complexe, individuale și sociale, profesionale și spontane – reprezintă elementul diferențiator major al umanității. A putea fi prost oricînd nu-i la latitudinea cimpanzeului ori a cîinelui, dar este la aceea a oricărui om, fie și savant, ministru, militant, intelectual ori copil în etate de trei ani.

Da, omul, acest „rege în exil”, cum l-a denumit Pascal, își poate exila lesne inteligența – lucru cu neputință pentru orice altă viețuitoare, care-i menită să rămînă veșnic inteligentă. Și asta e mizeria omului. Dar o poate și rechema din exil. Iată-i gloria. Sigur, gloria vine mai curînd rar și cu efort. Și totuși, chiar și prin (și în) mizerie rămînem oameni, nu mai puțin decît prin glorie.

În loc de concluzie: în mod ironic, deși vor să netezească diferențele dintre om și animal, obsedați, cum sînt, să combată așa-numitul „specisism”, asimilat de ei unui fel de rasism al speciei umane, relativizînd diferențele reale și legitime și pulverizînd orice esență, militanții stîngiști cu convingeri de felul celor etalate de Victoria Stoiciu nu fac, prin aberațiile lor, decît să șubrezească fundamentul propriilor teze. Într-adevăr, ei dezvăluie involuntar tocmai marea deosebire dintre om și animal la care m-am referit mai sus. De aceea cred că, dacă i-ar auzi, caii perfecți și superinteligenți (ca orice animal) ai lui Jonathan Swift din Călătoriile lui Gulliver ar fi îndreptățiți să se minuneze și să exclame indignați: „Vai cît de proști sînt acești Yahoo!” (Așa-i denumeau ei pe oameni.)