Probleme ale României eterne

10 ianuarie 2017 SITUAȚIUNEA

Textul de mai jos a fost scris (și publicat) acum douăzeci de ani. Dar dacă ţara nu se schimbă cu deceniile şi secolele, eu de ce să-mi schimb textele săptămînal?

În ianuarie 1871, o gazetă din Germania (Augsburger Allgemeine Zeitung) publica o scrisoare a regelui Carol I, pe care ziarele şi parlamentarii români au transformat-o în prilej de scandal. După aproape cinci ani de domnie, regele se plînge unui prieten de „puţinul folos“ pe care l-a putut aduce „acestei frumoase ţări“. „A cui este vina?“ – se întreabă Carol. „Nici a mea, nici a poporului în întregimea lui“ – sună răspunsul. Atunci a cui? Sistematizînd rapid ceea ce în textul regal se supune retoricii epistolare a momentului, vom găsi trei explicații posibile ale eşecului:

O caracteristică psihologică globală: românii sînt un popor „care nu vrea să fie condus şi totuşi nu e în stare să se conducă singur“. Semeţie, lipsă de disciplină interioară, haos. Stăm prost cu „heghemoniconul“! Trăim „neatîrnarea“ în tot echivocul ei: pe de o parte spirit independent, pe de alta volatilitate neguvernabilă.
O caracteristică istorică şi socială: între elite şi mase e o fractură nevindecabilă. Elitele sînt emancipate, „branşate“, gata să adopte ultima utopie la modă, masele sînt de un conservatorism îndărătnic. Cu alte cuvinte, elitele suferă de inadecvare, nu ţin cont de spiritul locului, iar masele se comportă reticent, resentimentar, impulsiv. Rezultatul e că elitele conducătoare obligă ţara „să treacă deodată şi fără mijlocire de la un regim despotic la cea mai liberală Constituţie, precum nu are nici un popor din Europa“. Masele însă „nu se pot lăuda cu virtuţile cetăţeneşti ce se cer pentru o formă de stat cvasirepublicană“.
O caracteristică politică: inflaţia „intrigilor de partid“. Fără comentarii.

E de observat că, în efortul său de a da un diagnostic crizei naţionale, regele Carol I nu umblă după cauze externe. Nu caută comploturi antiromâneşti, ghinioane geopolitice, fatalităţi istorice. Buba e, pentru el, înăuntru şi nu se va vindeca niciodată dacă o vom contempla mioritic, cu compătimirea de sine a victimei de profesie. De observat, de asemenea, că cei de care regele se teme cel mai mult sînt „ultraşoviniştii“, mereu dispuși să-l judece ca „lipsit de iubire pentru ţară“. De observat, în sfîrşit, este că scrisoarea suveranului a enervat opinia publică. În Cameră, Nicolae Blaremberg a comentat-o agresiv, propunînd o moţiune cu care s-au solidarizat destui, ziarul Românul (evident!) a perorat, provocator, pe tema „domnului călcător de Constituţie“ şi „risipitor al averii publice“. (Vezi relatarea lui Titu Maiorescu, în Istoria politică a României sub domnia lui Carol I.) Acest tip de reacţie adaugă celor trei explicaţii ale eşecului autohton amintite mai sus o a patra: lipsa de caracter, dublată de demagogia virtuţii şi a patriotismului.

(…) Senzația mea este că n-am depășit momentul „Carol I“. Dar fără Carol I, fără Brătieni, fără Titu Maiorescu. Cine-i de vină?

Iată și un text de acum nouă ani: „Zăpada la români“. În ţările normale, prima ninsoare e mai curînd o bucurie. Există, e adevărat, şi situaţii speciale, cînd zăpada supraabundentă e născătoare de criză. Sau cînd ninge în locuri unde nu ninge decît rar sau niciodată. La noi însă, deşi ninsoarea ar trebui să fie, două-trei luni pe an, la ea acasă, e destul să fulguiască o zi ca să intrăm în derivă. Ştim că o să ningă, ştim şi că, în fiecare an, iarna ne găseşte nepregătiţi, şi totuşi sîntem, în fiecare an, nepregătiţi: perplecşi şi paralizaţi. Sîntem victimele unui soi de Alzheimer administrativ: uităm candid ce s-a întîmplat cu un an în urmă. Pentru toată lumea din partea neromânească a planetei, ninsoarea e, la începutul iernii, orizontul unei aşteptări nerăbdătoare. Pentru români, ea e o aiuritoare surpriză, o descoperire absolută, o experienţă fără precedent. Cu alte cuvinte, românii par să se creadă la tropice sau măcar în California. Contemplă zăpada cu un ochi proaspăt şi inocent. Ca pe ceva exotic. Misterios. Explicaţiile „forurilor responsabile“ nu sînt lipsite de un anumit farmec: „N-am început deszăpezirea pentru că, fiind viscol, am fi lucrat degeaba. Viscolul pune totul la loc“. Pe baza unei logici triviale, ai spune că, totuşi, e mai uşor să înlături zăpada reaşezată de viscol decît toată zăpada, de dinainte, din timpul şi de după viscol. Dar experţii autohtoni sînt de altă părere: momentul optim pentru deszăpezire este o frumoasă zi de vară, cu cer senin, fără vînt şi cu mare vizibilitate. Orice pretenţii care nu iau în seamă această axiomă sînt deplasate, nerezonabile, neînţelegătoare. Popor necivilizat. Incapabil să înţeleagă că iarna nu-i ca vara. Şi pornit, în plus, să umble mereu încoace şi-ncolo, să meargă la slujbă, să plece sau să vină din vacanţă. N-are decît să evite gările, aeroporturile şi staţiile de autobuz. Şi să nu mai locuiască pe străzi secundare. Şi să nu tot ceară informaţii. Şi, în general, să se descurce. Prea ne-am învăţat să aşteptăm totul de la stat. În fond, zăpada e de la Dumnezeu.