Privind obrazele modernităţii româneşti
Cartea Constanţei Vintilă-Ghiţulescu (Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti. 1750-1860) face parte din acea serie relativ recentă de abordări care îţi dau impresia unei întîlniri proaspete cu istoria şi cu „realitatea“, în răspăr cu istoriile voievodale, epocale sau hagiografice, oferindu-ţi sentimentul unei ieşiri din mitologie – şi demitologizările – naţionale cu care sîntem peste măsură de obişnuiţi. Numele colecţiei de la Humanitas – „Societate şi civilizaţie“ – în care a apărut cartea confirmă şi el această impresie: societatea îşi face (re)intrarea în istorie. O „intrare“ şi în măsura în care, se pare, doar aproximativ 10% dintre documentele epocii au fost studiate de istorici!...
Ce ne spune deci această carte despre societatea acelor vremuri – şi, prin mărturiile ei, despre societatea noastră actuală? Un lucru teribil, cred: eşecul structural al statului, în general, şi al instituţiilor, în particular. Am eşuat atunci şi nu reuşim nici astăzi să avem un stat modern!
„Pentru a înţelege paşii făcuţi de societatea românească în drumul ei spre modernizare“, afirmă în prima pagină autoarea, „trebuie să începem cu o analiză asupra clasei sociale care a contribuit la înfăptuirea acestui proces.“ Care este, deci, „subiectul“ în propoziţia modernizării? Aflăm, după un lung periplu documentar, că, în lipsa unei burghezii autohtone, „mica boierime, aşa cum o numesc istoricii, poate fi considerată nucleul clasei de mijloc.“ Doar că „această categorie socială nu s-a identificat niciodată pe sine ca fiind altceva decît boierime, nu şi-a construit o altă identitate socială. (...) Idealul ei a fost întotdeauna acela de a copia modelul marii boierimi, al boierimii aflate la vîrf, investind (şi dînd faliment) în cumpărarea de slujbe şi titluri, risipind averi pe haine şi case, pe trăsuri şi aparenţe sociale.“ Iar exemplele în această privinţă curg de-a lungul paginilor.
În această succintă descriere apare şi cuvîntul-cheie: slujbă. Ca să existe, statul a trebuit să construiască, aproape peste noapte, un „aparat de stat“. Şi a trebuit să îl încropească într-un ritm şi cu o cerere care depăşeau cu mult oferta de „personal“, ofertă alcătuită, în mare măsură, dintr-o populaţie rurală şi profund needucată, dacă nu de-a dreptul analfabetă. „Ai carte, ai parte“ – se mai zice încă în popor. Ai parte de... slujbă. Învaţă carte nu ca să ştii, ci ca să ai. Şcoala a fost, astfel, principalul instrument de modernizare a statului, dar nu a reuşit să ofere funcţionari publici specializaţi, ci doar slujbaşi potenţiali, ce urmau să fie confirmaţi – sau nu – în slujbă, după „obiceiul ţării“, prin cumpărare sau favoruri. Elitele noastre moderne s-au născut, astfel, la cozile pentru demnităţi, din visele şi frustrările unor eterni catindaţi – şi au rămas pînă astăzi dependente de hatîrul statului: „O slujbă cît de mică... da’ la stăpînire să fie!“ Iar cînd s-au „chivernisit“, singura lor preocupare a fost să-şi ţină „rangul“. Soarta unui mic cuvînt este exemplară în acest sens: ifos – iniţial rang (legitim), a devenit, cu timpul, peiorativul pe care îl ştim. Sute de exemple, unele cît se poate de pitoreşti, alimentează această constatare mai generală: nu am avut (şi nu avem...) o intelectualitate, ci doar o mînă de intelectuali entuziaşti. La extrema cealaltă, lumea rurală a fost dintru început abandonată în această cursă a modernizării, „chestiunea ţărănească“ fiind o constantă a istoriei noastre moderne: un ţăran bun este doar un ţăran la muzeu, adică unul refugiat în „tradiţie“, nu unul părtaş la modernizare.
Un astfel de aparat de stat, „parvenit“ dintr-o lume practic rurală, este incapabil „de a gîndi în termeni de investiţie economică în viitor“. Atît viziunea, cît şi „agentul modernizator“ vin, astfel, din exterior: atunci – Franţa, respectiv Rusia, acum – UE. Guvernarea practică se face, atunci ca şi acum, prin tactici ad-hoc, schimbătoare şi sub vremi. Se străduiesc să le realizeze tineri şcoliţi, de regulă, în Occident, dar nevoiţi să se dea după „obiceiul ţării“. Peste toate se aşterne şi se consfinţeşte o ontologie naţională premodernă, în care timpul naşte eternitate şi nu istorie, iar spaţiul se întinde, mioritic şi uniform, peste trupul ţării, care adăposteşte fiinţa naţională. Cam greu să gîndeşti schimbarea şi diversitatea în aceste cadre conceptuale...
Eşecul structural al statului modern se vede şi mai clar în neîndeplinirea condiţiei sale preliminare: despărţirea aparatului de stat de Biserică şi rudenie. Boierimea mare şi mică, demnitarii statului sînt şi persoane religioase, care implică biserica în deciziile şi comportamentele lor administrative. Şi toţi au curţile lor clientelare, de rude mai apropiate sau mai îndepărtate. Iată o singură mostră din colecţia Cristinei Vintilă-Ghiţulescu: domnitorul Grigore Alexandru Ghica. „Cu ruşinea mea mărturisesc că, în timp de şase ani, cît am guvernat Moldova, am făcut o mulţime de nedreptăţi şi de nelegiuiri. Însă ce era eu să fac, cînd eram în înrudire şi amiciţie cu toţi boierii? Cum era să nu pun eu ministru pe vărul meu, logofăt mare, pe cuscrul meu, postelnic, pe fiul meu, preşedinte al divanului, pe cumnatul meu, ispravnici, pe nepoţi şi pe amici, privighetori şi poliţai, pe oamenii acestora. Şi dacă vreunul dintre ei nedreptăţeau pe oameni, dacă ei condamnau pe nevinovaţi, dacă răpiau făţiş onorul şi averea cuiva, ce era să fac eu? Puteam să fiu eu întotdeauna drept? Dacă-i depărtam din funcţie, trebuia să rînduiesc pe alţii tot ca dînşii, pentru că Regulamentul Organic nu-mi permitea să pun pe oricine cu merite.“
De la „ruşinea“ lui Grigore Alexandru Ghica, la „ifosele“ capitalismului de cumetrie din zilele noastre nu este decît o zbuciumată continuitate...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.
Foto: L. Muntean