Preşedintele şi poporul
De curînd, preşedintele Traian Băsescu şi-a mustrat poporul. E cam neperformant, cam netruditor, mai legat de cîrciumă decît de hectarul din spatele casei. Mărturisesc că nu e zi în care să n-am, la nivelul meu mai modest, gînduri negre despre co-naţionalii mei. Cînd văd cum „se descurcă“ fentînd legile şi fraierindu-şi semenii, cînd văd cum se îmbulzesc la chilipiruri şi moaşte, cînd văd cum se poartă, cum vorbesc, cum circulă (pe jos sau la volan), cum fac rating celor mai cretine emisiuni şi canale de televiziune, cum votează, cum se lasă manipulaţi de orice palavragiu, de orice zvon, de orice intrigă de periferie, am toate motivele să fiu exasperat. Ţărişoara e brambura şi nu mai capătă temenele „sincere“ decît la mitinguri electorale şi la chefuri cu lăutari. Desfid orice român care pretinde că nu-şi blestemă din ce în ce mai des ghinionul de a fi fost paraşutat de ursită pe plaiurile frumoasei, îmbelşugatei şi mult încercatei noastre patrii. Au simţit la fel şi au spus-o unii mai mari decît noi: de-alde Eminescu, de-alde Caragiale, de-alde Cioran.
Problema, în cazul domnului Băsescu, e însă alta. Domnia sa este preşedintele acestei ţări. Mai mult: Domnia sa a cîştigat capital electoral (şi două-trei alegeri) vorbind de ţară ca de mama şi de popor ca de singurul său aliat. Cînd 322 de parlamentari au vrut să-l debarce, replica lui a fost: „Să ne întoarcem la popor!“. A urmat un referendum victorios. Dl Băsescu recurge frecvent la simbolurile naţionale şi o face, cred, cu convingere autentică. Pe mine personal – am mai scris-o – excesele sale sentimentale cînd e vorba de imn, de drapel şi de uniforme mă irită: denotă o emotivitate standardizată, previzibilă, lăcrămoasă, cu franjuri de populism. Ce e curios e că steagul şi imnul par să fie, pentru dl preşedinte, nişte realităţi în sine, fără legătură cu cei pe care îi reprezintă: un fel de ornamente abstracte, ceva mioritic şi steril. Poporul dindărătul lor e tot mai nesemnificativ. Poporul nu e, care va să zică, la înălţimea emblemelor sale. S-ar zice că stăm bine cu defilarea, dar prost cu producţia. Ca pe vremuri.
Pe de altă parte, e evident că poporul nostru nu e, acum, altul decît era pe vremea referendumului salvator. Nu era în 2007 mai harnic, mai iubitor de glie, mai străin de şpriţuri decît este acum, în 2011. N-a avut loc o revoluţie genetică. Rezultă că, pentru dl preşedinte, poporul e deştept, performant şi dulce, cînd te alege, şi e leneş şi beţiv, cînd te huiduie. Psihologic, pot înţelege dezamăgirea pe care o trăieşte şeful statului. E o experienţă clasică. După încheierea mandatului, Traian Băsescu va găsi, poate, timp să citească o piesă de Shakespeare (Iulius Cezar), în care acelaşi popor aplaudă pe rînd opinii contrare. Ca politician, trebuia să ştie însă din instinct ceea ce discursurile către romani ale lui Brutus şi Marc Antoniu l-ar fi învăţat, dacă le-ar fi citit: massa e labilă, greu de mulţumit, uşor de manipulat. Azi te ridică în slăvi, mîine te acoperă de injurii. A te bizui orbeşte pe ea e o naivitate făloasă.
Traian Băsescu s-a supărat pe popor. Dar Traian Băsescu nu e totuna cu dumneata şi cu mine. Noi putem bombăni cît vrem. N-am fost aleşi, n-avem răspunderi naţionale supreme. Dînsul e, însă, preşedintele acestui popor. Iar ca preşedinte a făcut două greşeli: mai întîi şi-a ofensat electoratul, tocmai el care, cu ceva timp în urmă, îi certa pe românii care vorbesc urît despre România, şi apoi a dat adversarilor săi o prea la îndemînă ocazie să se profileze ca mari patrioţi. Parcă văd ce discursuri vor debita politicienii din opoziţie şi cîţiva ziarişti zeloşi despre minunatul nostru popor, despre virtuţile strămoşeşti ale neamului nostru oropsit, despre chinurile naţiei sub sceptrul „răului“. E rezultatul unei „ieşiri“ politice necontrolate (a cîta?) şi neproductive.
Ce-i de făcut? Cred că dacă preşedintele unui popor e nemulţumit de poporul lui, el are de ales între următoarele variante: 1) Să pună biciul pe cei pe care îi conduce (ceea ce ar duce la dictatură). Nu cred că soluţia aceasta e posibilă într-o ţară a Uniunii Europene şi nu cred că Traian Băsescu are visuri de dictator. 2) Să aştepte, trist, încheierea mandatului, abandonînd orice iniţiativă pentru a deveni, din „preşedinte jucător“, un preşedinte dezabuzat şi acru. 3) Să se retragă din funcţie pentru „nepotrivire de caracter“. La ce bun să încerci mereu remodelarea unei materii recalcitrante?
Sau poate are dl Băsescu o a patra soluţie?